Măştile frustrării

de Florian BRATU

MOTO:

“Şi totuşi refuzăm să recunoaştem cât de “puţină realitate” avem.

Căci “conştiinţa” ne face orgolioşi iar orgoliul împiedică conştiinţa

să fie ea însăşi. Orgoliul întunecă minţile.”  – Cioran

 

În mod normal literatura ar trebui să fie rezultatul unei nesfârşite uimiri, interogaţii ori al cine ştie ce drame sau revelaţii pe care scriitorul fie le trăieşte personal, fie le înregistrează în juru-i aderând la convulsiile sufletului uman, în fine, oricum le-ar structura, le-ar combina, participă la metamorfozele lumii  în şi prin creaţie.

S-au aşternut tone de cerneală pe tema aceasta şi nimic nu mai pare a fi nou sub soare.  Şi totuşi… poate că cel mai straniu fenomen mi s-a părut a fi cel al apariţiei unei noi forme de manifestare a ce se numeşte în mod obişnuit scriitor: creato(n)tul. Această creatură este una din cele mai  mobile fiinţe ce proliferează într-un ritm la care natura nu poate asista decât într-o stare de stupefacţie indescriptibilă.

În general cititorul nu este obişnuit decât cu forme la care să adere normal, iar percepţia acestuia chiar şi atunci când este obligată să se  recunoască strivită de diformitatea a ceea ce i se oferă – travestiul, la modă, a anormalului în normal, dincolo de fals inocentele întrebări de tipul ce mai este normal într-o lume diformă – este îndreptăţită să replieze, nu fără o anumită doză de îngrijorare, că lumea scrisului e atinsă de o maladie ce se acutizează, riscând să devină incurabilă: frustrarea. Dacă nu ar fi decât o boală, treacă meargă, dar a devenit un mod de a fi. Cu alte cuvinte, cu cât unii sunt mai frustraţi cu atât mai mult îşi doresc să fie recunoscuţi drept critici, istorici ori cine mai ştie ce scriptomani.

Nu concep altă perspectivă decât aceea care îşi are punctul de plecare în valoare; că unii o numesc meritocraţie, cult al valorii, aspiraţie spre spirit, nu are importanţă. Incultura în societatea actuală nu este un accident, ci un modus vivendi. Cu cât eşti mai ignorant, cu cât perii mai mult pe cei mai mult sau mai puţin consacraţi, cu cât eşti mai slugă, cu atât mai repede poţi accede  în “lumea” bună; adică ţi fac cronicuţe de către tot felul de puicuţe, de obicei, trecute sau  de tot felul de …imitaţii de masculin. 

Din fericire, repere solide în spaţiul culturii române există  încă, dar reaua-credinţă dublată de o cecitate de coşmar, şi mai ales de arhicunoscuta dorinţă de parvenire în spaţiul scrisului, ating cote de un ridicol pe lângă care Everestul pare pigmeu.

Un Caragiale, un Eugen Ionescu mi se par prea rafinaţi în “descrierea” acestei specii umane de moftangii ce populează societatea; dar cei mai nocivi sunt exact cei ce se vor consacraţi prin scris, aceste fantoşe împănate de preavidul lor intelectual. 

            Această categorie cancerigenă a spiritului am numit-o cândva : nulocraţie sau nulointelectocraţie. Ce sunt de fapt aceste creaturi? Ele sînt emanaţiile originii sănătoase ale mult regretatului geniu al Carpaţilor. Sunt cei ce se plimbau liberi de-a lungul şi de-a latul Evropei cântând sau proslăvind “cultura” atunci când nu trăgeau cu urechea pentru ştim bine cine. Dar… tot pe ai lor îi vindeau. Cine s-a prostituat, se va prostitua. Cine şi-a vândut sau şantajat aproapele o va mai face acum şi pururea şi-n …toate regimurile. Cine a fost slugă,  vrea  să fie stăpân sau …par-lamentabil.  Aici la porţile orientului totul este posibil, omul de spirit stă lângă cretin, dar numai cretinul crede că este mai mult decît este în realitate. Toţi scriitorii obscuri au doză mai mult sau mai puţin inconştientă de impostură: vor să pară mai profunzi decât pot fi.

            Cine are încredere în pletora cu pretanţie scriptomană, ori e prost, ori se preface. Crezare le dau numai celor care cred cu adevărat într-un ideal, ce poate fi extrem de greu de atins sau, cine ştie, vor fi fiind aleşi de Dumnezeire…. Aici nu mai încape nici o îndoială că lucrurile nu se discută, nu se analizează, nu se comentează la telefon sau colocvii internaţionale…

            Imaginea dintâi, cea curată, aparent transparentă pentru cei moderni, purta în ea încărcătura unei complexităţi, a unor semnificaţii coerente ce astăzi nu mai pot fi regăsite de bipezii se vor pocniţi de inspiraţie, puşi pe interpretări care mai de care mai ridicole. E adevărat că ridicolul nu ucide, altfel…ar fi mai grav căci “cantitatea şi calitatea” prostiei atinge dimensiuni apocaliptice.

            Impotenţa unor moderni nu este o simplă derivă a spiritului aflat în comă, ci un subiect pe care semenii noştri se sfiiesc să-l abordeze, din motive lesne de înţeles…

            Şarlatania şi şantajul, două cobre ce păzesc cu străşnicie orice înaintare a spiritului spre zone mereu virgine,  se dovedesc extrem de inventive în balul mascat al vieţii culturale.

            Scribii de astăzi – tablou jalnic în care mişună plesnind a băuturică şi fripturici, maimuţe schimonosite de “chinul scriiturii” care vor să fie admirate şi respectate.

            Reflecţia înseamnă ridicare deasupra propriei condiţii, deasupra propriei stări şi mai puţin gândire în accepţia curentă a termenului. Cine vrea să înţeleagă lumea fără a se interoga pe sine înainte de toate, cred că nu poate să se desprindă de magma turmei ce-l aspiră şi-l domesticeşte, îl reduce printr-un efect de oglindă la fantoşă.

            Cred că suntem ţara cu cei mai mulţi “creatori” pe metru pătrat de pe mapamond. Să fiu bine înţeles nu numărul mă nedumireşte, ci calitatea “producţiunilor”. Dincolo de un verbiaj ce se vrea abstract, (bănuiesc că dacă aceasta ar putea rosti ar cădea răpusă de apoplexie), ironic (ei aş!) nu se observă decât nişte jalnice făpturi ahtiate de gloriole, de cronicuţe în care se preamăresc reciproc (conform pattern-ului egalitaristo-ceapist: pentru fiecare câţiva saci …de vorbe goale) virtuţile inteligenţei poetice într-o terminologie a cărei notă edulcorată . 

transpiră o impotenţă perceptivă siderantă. Literatura la aceşti indivizi e sinonimă cu gargariseala, cu imnuri de întrajutorare reciprocă. 

            Orgoliul la un scriitor de valoare mi se pare firesc, dar la o sumă “respectabilă” de papirofagi e o impietate.

            Dacă ar fi vorba numai de orgolii parcă i-aş mai ierta, dar ca nu cumva să se dezmintă, izbiţii de geniu mai sunt atinşi şi de o boală tipică a spaţiului carpato-danubiano-pontic: invidia. Cred că acest “sentiment” este caracteristic categoriei de scriptomani dotaţi cu tot atît spirit cît poate avea o curcă.

 Cioran scria undeva  în Caietele lui că invidia este caracteristică oamenilor de aceeaşi valoare. Poate că vroia să spună mai curând de aceeaşi teapă… Oamenii de valoare se  recunosc, iar excepţiile n-ar face decât să confirme regula.

A invidia un confrate într-ale scrisului înseamnă a secreta otravă, reflex al unei impotenţe de diferite grade şi origini. Reacţia imediată a invidiosului este şantajul, calomnia, bârfa concertată şi faciesul …ofensat.

            Condiţia scriitorului, obiect al unor dezbateri înfrigurate, pasionate în momente dificile ale istoriei noastre este uitată sau evitată, din diferite motive, iar consecinţele nu vor întârzia să se facă simţite. Una din datoriile criticii este şi de a semnala fără menajamente maladiile spaţiului artistic.

              Actul critic nu este deloc gratuit cum am auzit în nenumărate rânduri. Responsabilitatea criticii nu trebuie să se rezume la simplul constat al evoluţiei fenomenelor artistice, la detaşare faţă de pletora de măşti frustrate ce ameninţă să invadeze pe nesimţite spaţiul sacru al Literaturii.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s