Măştile frustrării

de Florian BRATU

MOTO:

“Şi totuşi refuzăm să recunoaştem cât de “puţină realitate” avem.

Căci “conştiinţa” ne face orgolioşi iar orgoliul împiedică conştiinţa

să fie ea însăşi. Orgoliul întunecă minţile.”  – Cioran

 

În mod normal literatura ar trebui să fie rezultatul unei nesfârşite uimiri, interogaţii ori al cine ştie ce drame sau revelaţii pe care scriitorul fie le trăieşte personal, fie le înregistrează în juru-i aderând la convulsiile sufletului uman, în fine, oricum le-ar structura, le-ar combina, participă la metamorfozele lumii  în şi prin creaţie.

S-au aşternut tone de cerneală pe tema aceasta şi nimic nu mai pare a fi nou sub soare.  Şi totuşi… poate că cel mai straniu fenomen mi s-a părut a fi cel al apariţiei unei noi forme de manifestare a ce se numeşte în mod obişnuit scriitor: creato(n)tul. Această creatură este una din cele mai  mobile fiinţe ce proliferează într-un ritm la care natura nu poate asista decât într-o stare de stupefacţie indescriptibilă.

În general cititorul nu este obişnuit decât cu forme la care să adere normal, iar percepţia acestuia chiar şi atunci când este obligată să se  recunoască strivită de diformitatea a ceea ce i se oferă – travestiul, la modă, a anormalului în normal, dincolo de fals inocentele întrebări de tipul ce mai este normal într-o lume diformă – este îndreptăţită să replieze, nu fără o anumită doză de îngrijorare, că lumea scrisului e atinsă de o maladie ce se acutizează, riscând să devină incurabilă: frustrarea. Dacă nu ar fi decât o boală, treacă meargă, dar a devenit un mod de a fi. Cu alte cuvinte, cu cât unii sunt mai frustraţi cu atât mai mult îşi doresc să fie recunoscuţi drept critici, istorici ori cine mai ştie ce scriptomani.

Nu concep altă perspectivă decât aceea care îşi are punctul de plecare în valoare; că unii o numesc meritocraţie, cult al valorii, aspiraţie spre spirit, nu are importanţă. Incultura în societatea actuală nu este un accident, ci un modus vivendi. Cu cât eşti mai ignorant, cu cât perii mai mult pe cei mai mult sau mai puţin consacraţi, cu cât eşti mai slugă, cu atât mai repede poţi accede  în “lumea” bună; adică ţi fac cronicuţe de către tot felul de puicuţe, de obicei, trecute sau  de tot felul de …imitaţii de masculin. 

Din fericire, repere solide în spaţiul culturii române există  încă, dar reaua-credinţă dublată de o cecitate de coşmar, şi mai ales de arhicunoscuta dorinţă de parvenire în spaţiul scrisului, ating cote de un ridicol pe lângă care Everestul pare pigmeu.

Un Caragiale, un Eugen Ionescu mi se par prea rafinaţi în “descrierea” acestei specii umane de moftangii ce populează societatea; dar cei mai nocivi sunt exact cei ce se vor consacraţi prin scris, aceste fantoşe împănate de preavidul lor intelectual. 

            Această categorie cancerigenă a spiritului am numit-o cândva : nulocraţie sau nulointelectocraţie. Ce sunt de fapt aceste creaturi? Ele sînt emanaţiile originii sănătoase ale mult regretatului geniu al Carpaţilor. Sunt cei ce se plimbau liberi de-a lungul şi de-a latul Evropei cântând sau proslăvind “cultura” atunci când nu trăgeau cu urechea pentru ştim bine cine. Dar… tot pe ai lor îi vindeau. Cine s-a prostituat, se va prostitua. Cine şi-a vândut sau şantajat aproapele o va mai face acum şi pururea şi-n …toate regimurile. Cine a fost slugă,  vrea  să fie stăpân sau …par-lamentabil.  Aici la porţile orientului totul este posibil, omul de spirit stă lângă cretin, dar numai cretinul crede că este mai mult decît este în realitate. Toţi scriitorii obscuri au doză mai mult sau mai puţin inconştientă de impostură: vor să pară mai profunzi decât pot fi.