28/09/2009 – METAMORFOZE

SPRIRITUALITATEA GETO-DACĂ în „Memento mori”

de Prof. Dr. Const. MIU

Natura a ocupat un loc important în spaţiul sacru al antichităţii. Asocierea ei cu divinul sau chiar identificarea cu el i-a adus apelativul de „sacră”. În lumea antică apar astfel o serie de munţi, peşteri, ape sau păduri – toate „sacre”. Este vorba de ceea ce putem desemna drept o veritabila geografie sacră a lumii antice. Cea mai mare parte a poemului Memento mori (panorama deşertăciunilor) cuprinde o geografie sacră a vechii Dacii, subsumată spiritualităţii geto-dace.

În poemul lui Eminescu, „A zeilor împărăţie” are ca simbol Muntele Sacru. Ideea de munte, ca loc sacru, este atestata prima data în Orient.¹⁾ În jurul muntelui, ca simbol al unei puteri divine, grecii ²⁾ romanii sau celţii au creat o mitologie fascinantă. Mărturia lui Strabon privind Kogaionon-ul, Muntele Sacru al dacilor, precum şi descoperirile de la Grădiştea de Munte confirmă că geto-dacii n-au fost străini de asemenea practici. Strabon ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături.” (Geografia, VII,3,5). În Memento mori, descrierea acestui munte este făcută la proporţii hiperbolice: „Dar cât ţine răsăritul se-nalţ-un munte mare – / El de două ori mai nalt e decât depărta-rea-n soare – / Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit/ Pare-a se urca – iar fruntea-i cufundată-n albastra-ntunecime: / Munte jumătate-n lume – jumătate-n infinit! ” (s. n.).

Ca un veritabil ghid, poetul îndreaptă privirea cititorului-vizitator către poarta din munte. Importanţa ei se vădeşte atât pentru cei doi aştri, cât şi pentru zeii Daciei, prin arhitectonica descrisă amănunţit: „Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare – / Ea înalt este boltită şi-ntră-adânc în piatră tare. / Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci. / Cari duc adânc la vale cea de acol-abia văzută/ (…) // Pe acea poartă din munte iese zori în cornuri dalbe, / Ridicându-se în cerul dimineţii dulci, rozalbe. / Pe-acolo soarele-şi mână, car cu caii arzători, / Pe-acolo noaptea răsare blonda lună argintoasă/ Şi popoarele de stele iese-n roiuri luminoase/ (…) // Zeii Daciei acolo locuiau – poarta solară/ În a oamenilor lume scările de stânci coboară –” (s. n.). Din fragmentele reproduse mai sus, înţelegem că pentru geto-daci, muntele mare este o incintă sacră. Această idee o găsim clar exprimată de Mircea Eliade, în subcapitolul Teofanie şi semne al cărţii sale Sacrul şi profanul: „…în incinta sacră, comunicarea cu zeii devine posibilă; în consecinţă, trebuie să existe o <<poartă>> către înalt (<<poarta solară>> – aşa o denumeşte Eminescu în poem – n. n.), pe unde zeii pot coborî pe Pământ…” Coborârea sacrului în profan – ne spune Eminescu – se face pe trepte de stânci: „În a oamenilor lume scările de stânci coboară – / Şi în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun” (zeii Daciei – n. n.).

Este locul să spunem că în poem se exprimă o realitate din mitologia lumii antice: pădurea era loc de cult, templu. De altfel, Strabon opina că poeţii numesc toate templele păduri sacre ³⁾, iar Plinius amintea că primele temple au fost copacii.⁴⁾ Acestea sunt ecouri târzii, dar nu este exclus ca într-adevăr pădurea şi copacii să fi fost printre primele „case” ale sacrului. Cazul lui Zeus la Olympia este elocvent. Aici templul său apare la două secole după cel al Herei, până atunci el fiind venerat într-o pădure, aflată chiar pe locul viitorului templu.⁵⁾ În lumea veche, o asemenea pădure sacră era o incintă cu arbori (nu neapărat o pădure propriu-zisă), ce era protejată de o serie de interdicţii de profanare, eventual cu câteva amenajări cultuale destinate divinităţii rezidente.⁶⁾ Mărimea acestor amenajări variază: unele ajung să ocupe spaţii foarte mari, de pildă la Daphne, în Asia, o asemenea „locaţie”, închinată Dianei, avea 15 km lungime.⁷⁾ Grecii şi romanii au posedat din plin asemenea păduri şi arbori sacri, dar niciodată nu i-au considerat divinităţi, nu au avut zei-arbori, ci doar arbori prin care se manifestau zeii.⁸Sacralitatea copacilor se datorează chiar acestei legături şi nu identificării dintre copaci şi zei.⁹⁾ Ideea de pădure sacră nu este specifică doar greco-romanilor. Aceasta nu este specifică nici măcar indo-europenilor în general, fiind o realitate atât în Orient ¹⁰⁾ cât şi în lumea etruscă sau egipteana.¹¹⁾ În peninsula italică, romanii n-au fost singurii care au dezvoltat o asemenea idee. Descoperirea unor inscripţii în venetă sau celtă ¹²⁾ probează existenţa unor asemenea realităţi şi la aceste populaţii. La celţi, termenul „nemeton” are o simbolistică aparte: în sursele târzii el desemnează templul ca atare. La origine însă el desemna doar un luminiş, o pădure, în care se delimita un spaţiu de cult.¹³⁾