de Florian BRATU
Când nu ai nimic de spus, când nu ai lecturi decât ridicole de care orice elev de liceu se poate minuna, atunci pui întrebări de…literatură, de care şi un om fără carte se poate cruci. De ce face prostul acest lucru: ca să-şi dea importanţă pentru că nulitatea gândirii îl împiedică să citească, iar nivelul de percepţie se ridică la cel al sandalei cizmarului. Mai nou, cizmarul meu, care nu e nici măcar cizmar de fapt, ci are atestat de studii superioare obţinute pe baza originii sănătoase şi a unui trecut de ciripitor vestit şi temut prin abnegaţia pusă în slujba organului…s-a văzut urcat de la nivelul balegii (în care se scălda mental) şi doreşte să se afirme în varii forme printre care şi aceea de a pune întrebări sau a constata (sau a pune sub semnul întrebării) prin intermediul cronicii literare. A pune întrebări este o ştiinţă dublată de artă pe care trebuie să le stăpâneşti. Când nu le stăpâneşti, te foloseşti de scăunelul pe care te-ai cocoţat datorită milei şcolii de ciripit cu scopul de a intimida şi, mai ales, pentru a-ţi mai completa golul sau, mai pe româneşte, a-ţi ostoi lăcomia nesfârşită sau orgoliul de parvenit cu ceva, pentru că de unde te tragi şi cât ai avut acasă nu puteai moşteni decât păduchi, dragă cronicarule. Handicapul, ura faţă de cel care a avut şi are ceva în cap îl face pe mult stimatul impostor să recurgă la mijloace specifice inchiziţiei. La trecutu-ţi mare, mare viitor; naveta între Botoşani şi Socola este garantată şi gratuită, face parte din programul de integrare europeană a subdezvoltării mintale din spaţiul mioritic pe noi culmi de afirmare a prostiei. Ceea ce nu ştii este că programul este dublat de un serios proces de deratizare, căci condiţia-ţi de şobolan te obligă. În limba română, când spui că cineva e un bou, este perfect sinonim cu este un prost. Superbă limbă dar se comite totuşi o greşeală: animalul, boul în cazul nostru, este util, pe când prostul şi ifosele sale sunt nocive, ergo prostul este inutil societăţii.
Mă gândesc cât de utilă ar fi publicarea şi mai ales analizarea cronicilor de la reviste cu pretanţie, ale unor indivizi sau babete mumificate, membri şi membre corespondenţi(e) ai Academiei din Băneasa şi ai altor…mlaştini cuvios literare. Individul sau individa de acest tip se prezintă, cui vrea să-şi piardă timpul să-l asculte sau să-l citească, drept dizident faţă de vechiul regim, singura sa dizidenţă constând în a spune un nu hotărât bunului-simţ, valorii şi omeniei. “Operele” sale artistice sunt reportajele-interviuri: Dulce ca mierea e limba lingăului şi Structuri paradigmatice ale intrigii şi perfidiei cronicarului literar (domenii pe care le-a practicat cu temeinicie înainte şi după 1989!), deja publicate la Editura Turnătorul de ieri, omul de artă de marţi. Personal, m-am gândit să-l introduc în antologia De Idiotibus et incompetentiae non disputandum, întrebându-mă dacă există vreun chirurg care să-i elimine cumplita fimoza lingualis, gândirea şchioapă şi chelia ideatică. Evoluţia creaturilor presupune un lung şi anevoios proces…
Astfel, prin mila Ciuruitului, s-au aciuat în oraşe mai acătări, dar mai ales în capitală, unde s-au format întru parvenirea în şi prin literatură. E adevărat că prima întrebare este care literatură? Simplu, în literatura realismului socialist pe care l-au proslăvit în, spre exemplu, revista Mioriţa literară. Dacă ’mneaei mai avea şi niscaiva valori, aceasta nu o disculpă de prostia alcoolică şi mumificată în spaţiul mioritic al redacţiei. Cum să-i explici uneia ca Victoria Scnitzzel sau cum i-o mai fi spunând cu moda asta a dublării consoanelor (preluată probabil din valea Iordanului) că drumul spre cultură şi valoare nu se poate realiza prin pupături la stăpâni şi înjurături la adresa celor care fac artă cu bună credinţă, sacrificându-şi sănătatea, încercând a lăsa un semn al cunoaşterii veritabile? Cum să le faci pe aceste caricaturi bipede diforme, cu care nu poţi rămâne noaptea singur fără să rişti o traumă garantată, să înţeleagă că arta nu începe şi nu se sfârşeşte la nişte bieţi scribi cu pretenţie de cronicari literari.
Ieşiţi din Era Coşmarului, a se citi Era glaciară a gândirii, monştrii noştri săptămânali în materie de literatură (ciocli de ieri şi de azi ai literaturii), se vor cunoscători într-ale scrisului. Cine ne sunt cronicarii, dacă nu nişte bucăţi de carne putredă rămase de pe vremea Intunericitului în spaţiul mioritico-redacţional; un ins sau o insă care nu are curajul să semneze o cronică? dacă ar fi vorba numai de lipsa curajului, nu ar fi nimic grav, dar e vorba de ceva şi mai jalnic: aşa-zisa fiinţă nu semnează pentru că a fost obişnuită să scrie anonime, ca-n vremea de glorie a Ciripitului la organele cu şi fără foloase, dar, mă rog, din patriotism! Apoi vine şi marele adevăr: sunt anonimi structural. Pardon, am folosit un stil preţios, pe lângă cel colorat care mi-e caracteristic, după cum afirma un(o) cumătru(ă) cronicar(ă) anonim(ă) (a se citi un(o) terchea-berchea), că-n zilele noastre nu prea mai poţi fi sigur de sexul unora; la această rubrică în buletinul lor scrie negru pe alb: incert cu tentă de anonimat. Doamne fereşte să mai trebuiască un control periodic al identităţii genurilor, masculin, feminin! Mă tem că s-ar întâmpla ca şi cu legea dosarelor, aia cu securitatea urechii, a lui Ticu Dumitrescu! S-ar găsi modalitatea de îngheţare ca poporul să fie liniştit şi nu cumva să mai intrăm şi-n vreo incapacitate de a demonstra… genul incert. Dar văd că unde ruşine nu e, nici competenţă nu e. Când eşti prost, semnezi… anonim! Caragiale, tată, cred că te cam perpeleşti în groapă sau râzi de te… tăvăleşti!
Un latin spunea cândva: castigat ridendo mores. În “traducere” liberă ar suna cam aşa: câştigă ăla care muşcă râzând!
METAMORFOZE 
Latinul a spus cu adevărat: ridendo castigat mores care în traducere aproximativă ar însemna îndreaptă greşelile râzând. Referitor la articolul dumneavoastră pot să afirm cu mâna pe inimă că îi desfinţaţi pe toţi băieţii cu ochii albaştri care mai nou sunt băieţi de băieţi şi care se dau mari cronicari, mestecă gumă, învârt pe deget cheile merţanului şi ascultă la maxim manele… mai am o vagă bănuială că tot aceştia sunt cei care se culturalizează cu telenovele. Cred că de aici le vine acel handicap mental. Cu siguranţă sunt mulţi cei despre care vorbiţi că doar mama prostiei, curvărăsiei, pupicurismului şi a parvenitismului literar sau de altă natură este mereu gravidă. Cred că de fiecare dată când aduce pe lume astfel de creaturi se confruntă cu un tumult de necazuri la naştere… aceasta pote fi distocică sau altă natură – acesta ar putea fi un alt motiv pentru care sunt mulţi cei care apar de niciunde şi au leziuni serioase pe creier şi tulburări majore comportamentale. Ei sunt cei care ne promovează în lume cu măgari cu zvastica pe spate, pictaţi roz şi cu organul erect… tot ei sunt cei care aruncă noroi în tot ce este valoros pentru acest neam. Aceştia au scos din burtă informaţii false despre istoria noastră iar mai nou îl prigonesc pe Eminescu şi îi mânjesc memoria prin inepţii de care doar ei sunt capabili – foştii băieţi cu ochii albaştri actualii culturnici băieţi de băieţi. Mă bucur sincer că mai sunt oameni care iau atitudine când văd că lumea s-a întors grotesc cu susul în jos iar scrisul românesc tinde să prezinte doar gunoiul în pofida valorii.