de Carmen RADU
Definiţia iubirii este aşa: puţin alb, un cer greu, mult verde, un zâmbet, nefericirea…
Apoi, o ploaie măruntă şi, udă până la piele, amestec de gheaţă pe şira spinării, carne şi vers, durere scursă…
Ce contează scadenţa, atâta vreme cât există magia clipei?
Nu e întrebare cu răspuns care să nu alunge praful mincinos… Toate întrebările şi răspunsurile sunt vinovate…
Mă gândeam acum, când scriu: iubirea e un dor ars, ascuns în gene, eşti tu şi mai e un val… un val aspru înghiţind cu nesaţ maluri de dor…
Definiţia iubirii nu ţine cont de stih, titlurile alunecă printre întâmplări, se împiedică de scara fără trepte spre cer…
Aproape e doar sfârşitul de vis…
Fiecare clipă e o cameră cu draperiile trase… este ca soarele care ştii că este dar pe care nu-l poţi vedea din cauza norilor…
Aseară am plâns.
Ce dacă uşa infernului e mereu întredeschisă? Ce dacă iluziile au plecat pe mare?
Întrebări vinovate urcă dealul abrupt, credinţa tresaltă şi palmele se strâng a rugăciune…
De vânzare n-a mai rămas decât gândul…
Într-o altă viaţă am fost poet… sau pictor…
Te-am desenat fără culori… dar un cuvânt te-a transformat din schiţă în curcubeu… Te-am aşezat pe peretele unei zile de joi unde întotdeauna bate lumina unei clipe de sâmbătă… astfel încât şi în cele mai întunecate sau friguroase zile să pot regăsi căldura culorii…
Cred că într-o altă lume ţi-am fost zâmbet…
Definiţia iubirii? Iubirea e ca o cutie… cutia unde păstrezi notele muzicale,
o frunză desfrunzită de timp, mai păstrezi un colţ din luna de pe cer, mai păstrezi cuvinte, păstrezi jarul şi drumul care suie prăpastia…
Dincolo de tine nu mai e nimic?
Dumnezeu există.
În calea definiţiilor mele stau două lucruri: ochii şi marea…
În ochi se sting luminile…
Marea îşi îneacă valurile…
Nu-mi lua elanul!
Definiţia iubirii?
TU şi EU
METAMORFOZE 