Măştile frustrării

de Florian BRATU

MOTO:

“Şi totuşi refuzăm să recunoaştem cât de “puţină realitate” avem.

Căci “conştiinţa” ne face orgolioşi iar orgoliul împiedică conştiinţa

să fie ea însăşi. Orgoliul întunecă minţile.”  – Cioran

 

În mod normal literatura ar trebui să fie rezultatul unei nesfârşite uimiri, interogaţii ori al cine ştie ce drame sau revelaţii pe care scriitorul fie le trăieşte personal, fie le înregistrează în juru-i aderând la convulsiile sufletului uman, în fine, oricum le-ar structura, le-ar combina, participă la metamorfozele lumii  în şi prin creaţie.

S-au aşternut tone de cerneală pe tema aceasta şi nimic nu mai pare a fi nou sub soare.  Şi totuşi… poate că cel mai straniu fenomen mi s-a părut a fi cel al apariţiei unei noi forme de manifestare a ce se numeşte în mod obişnuit scriitor: creato(n)tul. Această creatură este una din cele mai  mobile fiinţe ce proliferează într-un ritm la care natura nu poate asista decât într-o stare de stupefacţie indescriptibilă.

În general cititorul nu este obişnuit decât cu forme la care să adere normal, iar percepţia acestuia chiar şi atunci când este obligată să se  recunoască strivită de diformitatea a ceea ce i se oferă – travestiul, la modă, a anormalului în normal, dincolo de fals inocentele întrebări de tipul ce mai este normal într-o lume diformă – este îndreptăţită să replieze, nu fără o anumită doză de îngrijorare, că lumea scrisului e atinsă de o maladie ce se acutizează, riscând să devină incurabilă: frustrarea. Dacă nu ar fi decât o boală, treacă meargă, dar a devenit un mod de a fi. Cu alte cuvinte, cu cât unii sunt mai frustraţi cu atât mai mult îşi doresc să fie recunoscuţi drept critici, istorici ori cine mai ştie ce scriptomani.

Nu concep altă perspectivă decât aceea care îşi are punctul de plecare în valoare; că unii o numesc meritocraţie, cult al valorii, aspiraţie spre spirit, nu are importanţă. Incultura în societatea actuală nu este un accident, ci un modus vivendi. Cu cât eşti mai ignorant, cu cât perii mai mult pe cei mai mult sau mai puţin consacraţi, cu cât eşti mai slugă, cu atât mai repede poţi accede  în “lumea” bună; adică ţi fac cronicuţe de către tot felul de puicuţe, de obicei, trecute sau  de tot felul de …imitaţii de masculin. 

Din fericire, repere solide în spaţiul culturii române există  încă, dar reaua-credinţă dublată de o cecitate de coşmar, şi mai ales de arhicunoscuta dorinţă de parvenire în spaţiul scrisului, ating cote de un ridicol pe lângă care Everestul pare pigmeu.

Un Caragiale, un Eugen Ionescu mi se par prea rafinaţi în “descrierea” acestei specii umane de moftangii ce populează societatea; dar cei mai nocivi sunt exact cei ce se vor consacraţi prin scris, aceste fantoşe împănate de preavidul lor intelectual. 

            Această categorie cancerigenă a spiritului am numit-o cândva : nulocraţie sau nulointelectocraţie. Ce sunt de fapt aceste creaturi? Ele sînt emanaţiile originii sănătoase ale mult regretatului geniu al Carpaţilor. Sunt cei ce se plimbau liberi de-a lungul şi de-a latul Evropei cântând sau proslăvind “cultura” atunci când nu trăgeau cu urechea pentru ştim bine cine. Dar… tot pe ai lor îi vindeau. Cine s-a prostituat, se va prostitua. Cine şi-a vândut sau şantajat aproapele o va mai face acum şi pururea şi-n …toate regimurile. Cine a fost slugă,  vrea  să fie stăpân sau …par-lamentabil.  Aici la porţile orientului totul este posibil, omul de spirit stă lângă cretin, dar numai cretinul crede că este mai mult decît este în realitate. Toţi scriitorii obscuri au doză mai mult sau mai puţin inconştientă de impostură: vor să pară mai profunzi decât pot fi.

Continuă lectura

Reclame

SPRIRITUALITATEA GETO-DACĂ

SPRIRITUALITATEA  GETO-DACĂ  în  „Memento mori”

de Prof. Dr. Const. MIU

Natura a ocupat un loc important în spaţiul sacru al antichităţii. Asocierea ei cu divinul sau chiar identificarea cu el i-a adus apelativul de „sacră”. În lumea antică apar astfel o serie de munţi, peşteri, ape sau păduri – toate „sacre”. Este vorba de ceea ce putem desemna drept o veritabila geografie sacră a lumii antice. Cea mai mare parte a poemului Memento mori (panorama deşertăciunilor) cuprinde o geografie sacră a vechii Dacii, subsumată spiritualităţii geto-dace.

În poemul lui Eminescu, „A zeilor împărăţie” are ca simbol Muntele Sacru. Ideea de munte, ca  loc sacru, este atestata prima data în Orient.1) În jurul muntelui, ca simbol al unei puteri divine, grecii 2) romanii sau celţii au creat o mitologie fascinantă. Mărturia lui Strabon privind Kogaionon-ul, Muntele Sacru al dacilor, precum şi descoperirile de la Grădiştea de Munte  confirmă că geto-dacii n-au fost străini de asemenea practici. Strabon ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături.” (Geografia, VII,3,5). În Memento mori, descrierea acestui munte este făcută la proporţii hiperbolice: „Dar cât ţine răsăritul se-nalţ-un munte mare – / El de două ori mai nalt e decât depărta-rea-n soare – / Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit/ Pare-a se urca – iar fruntea-i cufundată-n albastra-ntunecime: / Munte jumătate-n lumejumătate-n infinit! ” (s. n.).

Ca un veritabil ghid, poetul îndreaptă privirea cititorului-vizitator către poarta din munte. Importanţa ei se vădeşte atât pentru cei doi aştri, cât şi pentru zeii Daciei, prin arhitectonica descrisă amănunţit: „Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare – / Ea înalt este boltită şi-ntră-adânc în piatră tare. / Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci. / Cari duc adânc la vale cea de acol-abia văzută/ (…) // Pe acea poartă din munte iese zori în cornuri dalbe, / Ridicându-se în cerul dimineţii dulci, rozalbe. / Pe-acolo soarele-şi mână, car cu caii arzători, / Pe-acolo noaptea răsare blonda lună argintoasă/ Şi popoarele de stele iese-n roiuri luminoase/ (…) // Zeii Daciei acolo locuiau – poarta solară/ În a oamenilor lume scările de stânci coboară –” (s. n.). Din fragmentele reproduse mai sus, înţelegem că pentru geto-daci, muntele mare este o incintă sacră. Această idee o găsim clar exprimată de Mircea Eliade, în subcapitolul Teofanie şi semne al cărţii sale Sacrul şi profanul: „…în incinta sacră, comunicarea cu zeii devine posibilă; în consecinţă, trebuie să existe o <<poartă>> către înalt (<<poarta solară>> – aşa o denumeşte Eminescu în poem – n. n.), pe unde zeii pot coborî pe Pământ…” Coborârea sacrului în profan – ne spune Eminescu – se face pe trepte de stânci: „În a oamenilor lume scările de stânci coboară – / Şi în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun” (zeii Daciei – n. n.).

Este locul să spunem că în poem se exprimă o realitate din mitologia lumii antice: pădurea era loc de cult, templu. De altfel, Strabon opina că poeţii numesc toate templele păduri sacre 3), iar Plinius amintea că primele temple au fost copacii.4) Acestea sunt ecouri târzii, dar nu este exclus ca într-adevăr pădurea şi copacii să fi fost printre primele „case” ale sacrului. Cazul lui Zeus la Olympia este elocvent. Aici templul său apare la două secole după cel al Herei, până atunci el fiind venerat  într-o pădure, aflată chiar pe locul viitorului templu.5) În lumea veche, o asemenea pădure sacră era o incintă cu arbori (nu neapărat o pădure propriu-zisă), ce era protejată de o serie de interdicţii de profanare, eventual cu câteva amenajări cultuale destinate divinităţii rezidente.6) Mărimea acestor amenajări variază: unele ajung să ocupe spaţii foarte mari, de pildă la Daphne, în Asia, o asemenea „locaţie”, închinată Dianei, avea 15 km lungime.7) Grecii şi romanii au posedat din plin asemenea păduri şi arbori sacri, dar niciodată nu i-au considerat divinităţi, nu au avut zei-arbori, ci doar arbori prin care se manifestau zeii.Sacralitatea copacilor se datorează chiar acestei legături şi nu identificării dintre copaci şi zei.9) Ideea de pădure sacră nu este specifică doar greco-romanilor. Aceasta nu este specifică nici măcar indo-europenilor în general, fiind o realitate atât în Orient 10) cât şi în lumea etruscă sau egipteana.11) În peninsula italică, romanii n-au fost singurii care au dezvoltat o asemenea idee. Descoperirea unor inscripţii în venetă sau celtă 12) probează existenţa unor asemenea realităţi şi la aceste populaţii. La celţi, termenul „nemeton” are o simbolistică aparte: în sursele târzii el desemnează templul ca atare. La origine însă el desemna doar un luminiş, o pădure, în care se delimita un spaţiu de cult.13)

Continuă lectura

Picături de viaţă – 5

de Cosmin ŞTEFĂNESCU

Naufragiat între lumi

             Cu fiecare zi care trece, ca un tăvălug al timpului, am strania senzaţie că sunt naufragiat sau că plutesc în derivă pe mări tulburi inexistente…

             Sunt un biet supravieţuitor pe o corabie de iluzii şi navighez fără busolă între două lumi ale lui unde şi nici-când. Acestea sunt lumea fanteziei şi lumea reală… aceasta este de fapt cruda realitate a situaţiei: faptul că mă împart… trupul şi sufletul le dau ca pe o ofrandă nemeritată lumii reale, iar mintea o am adâncită în trăirile fanteziei.

Continuă lectura

Autoportret

de Cristina ILEA – clasa a X-a A (LTNB)

 

Din lutul străvechi

Sculptează-mi chipul;

Din lacul viselor,

Alege-mi zâmbetul;

Din cerul înstelat,

Culege-mi privirea;

Din linia vieţii,

Desenează-mi sprâncenele,

Iar din sufletul tău

Picură-mi un strop de iubire.

Continuă lectura

Proştii în literatură

          de Florian BRATU     

                        Când nu ai nimic de spus, când nu ai lecturi decât ridicole de care orice elev de liceu se poate minuna, atunci pui întrebări de…literatură, de care şi un om fără carte se poate cruci. De ce face prostul acest lucru: ca să-şi dea importanţă pentru că nulitatea gândirii îl împiedică să citească, iar nivelul de percepţie se ridică la cel al sandalei cizmarului. Mai nou, cizmarul meu, care nu e nici măcar cizmar de fapt, ci are  atestat de studii superioare obţinute pe baza originii sănătoase şi a unui trecut de ciripitor vestit şi temut prin abnegaţia pusă în slujba organului…s-a văzut urcat de la nivelul balegii (în care se scălda mental) şi doreşte să se afirme în varii forme printre care şi aceea de a pune întrebări sau a constata (sau a pune sub semnul întrebării) prin intermediul cronicii literare. A pune întrebări este o ştiinţă dublată de artă pe care trebuie să le stăpâneşti. Când nu le stăpâneşti, te foloseşti de scăunelul pe care te-ai cocoţat datorită milei şcolii de ciripit cu scopul de a intimida şi, mai ales, pentru a-ţi mai  completa golul sau, mai pe româneşte, a-ţi ostoi lăcomia nesfârşită sau orgoliul de parvenit cu ceva, pentru că de unde  te tragi şi cât ai avut acasă nu puteai moşteni decât păduchi, dragă cronicarule. Handicapul, ura faţă de cel care a avut şi are ceva în cap  îl face pe mult stimatul impostor să recurgă la mijloace specifice inchiziţiei. La trecutu-ţi mare, mare viitor; naveta între Botoşani şi Socola este garantată şi gratuită, face parte din programul de integrare europeană a subdezvoltării mintale din spaţiul mioritic pe noi culmi de afirmare a prostiei. Ceea ce nu ştii este că programul este dublat de un serios proces de deratizare, căci condiţia-ţi de şobolan te obligă. În limba română, când spui că cineva e un bou, este perfect sinonim cu este un prost. Superbă limbă dar se comite totuşi o greşeală: animalul, boul în cazul nostru, este util, pe când prostul şi ifosele sale sunt nocive, ergo prostul este inutil  societăţii.

Continuă lectura

definiţia iubirii

de Carmen RADU

 

 

 

            Definiţia iubirii este aşa: puţin alb, un cer greu,  mult verde, un zâmbet, nefericirea…     

Apoi, o ploaie măruntă şi, udă până la piele, amestec de gheaţă pe şira spinării, carne şi vers, durere scursă…

Ce contează scadenţa, atâta vreme cât există magia clipei?

            Nu e întrebare cu răspuns care să nu alunge praful mincinos… Toate întrebările şi răspunsurile sunt vinovate…

Mă gândeam acum, când scriu: iubirea e un dor ars, ascuns în gene, eşti tu şi mai e un val… un val aspru înghiţind cu nesaţ maluri de dor…

            Definiţia iubirii nu ţine cont de stih, titlurile alunecă printre întâmplări, se împiedică  de scara fără trepte spre cer…

Continuă lectura