„Când s-au fost spus îngerii” – în slova Traianului Vasilcău

de Cristian NEAGU

În istoria poeziei odice europene, n-au lipsit efracţiile stilistice cu influenţe din partea imnurilor pindarice care treceau drept ode. Astfel de poezii, în care atitudinea odică se suprapune atitudinii enunţiative, sunt cuprinse între copertele volumului semnat de Traian Vasilcău, „Când s-au fost spus îngerii” (Ed. Epigraf SRL-2009) Ar însemna să ignorăm pe de-a-ntregul esenţa limbii literare, dacă am crede că ea se poate angaja într-o întrecere. Imaginile apar din inspiraţia poetică în limbajul literar, nu numai ca rotunjire a obiectualităţii respective. Denumirea de „limbă bogată în imagini” este folosită destul de des în afara beletristicii, iar Traian Vasilcău ne confirmă faptul că regulile dau operei de artă forma, (perfectă, sau mai puţin perfectă) într-un conţinut stilistic diferit de cel semnificativ: „Vecia în mine lucrează./Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/În câmpia iubirii de Tine-nflorit.”  (Psalm înflorit, p.5) „Cerescu-acordeon şi-a luat vacanţă,/Cu-n fir de iarbă, înmuiat în stea.” (Alai poetic, p.6).

În aparenţă ne-am abătut de la analiza după metoda istorico-spirituală de interpretare a unei opere oarecum izolate, totuşi putem distinge cele două teze impuse creaţiei: interpretarea exclusiv istorico-spirituală şi cea istorico-problematică. Între avantext şi textul poetic finit, se situează diferitele faze ale execuţiei, procesul variantelor sau cel de convertibilitate procentuală a materiei poetice: „Văd sunetul,aud lumina/ […] Lumina-i sunet şi-i lumină/ Tot sunetul nins cu mister.” (Surpările fiinţei, p.5) după cum: „Ochii tăi sunt izvoare de iubire,/ Înveşnicesc pe tine, Pustiire.” (Sfatul cuvintelor, p.6) sau: „Lumină arde-te – s-ajungi Lumină.”  (Ceaslov, p.18) „Autograf las veşniciei/ Acest poem cărunt de cer.” (Psalm, p.19) „Am rămas Tu-ului Eu./ Sufăr de Tu, Tu-ul mi-i Eu.” (Zumzetul tăcerii, p. 22-23).

 

Din cele arătate mai sus se poate deduce că, înlăuntrul unităţii transferice a operei, violările, abaterile de la codificările genului sau ale sistemului literar, devin elemente constructive. Aşadar în  spectrul atipicului cu cât mai multe abateri, cu atât mai multă informaţie artistică. Un critic literar neavizat l-ar „decapita” pur şi simplu pe Vasilcău dar, avem exemple în literatura italiană unde, autori precum Giorgio Manganelli, Alice Ceresa, Sebastiano Vassalli, prin ieşirea din sistemul literar, au confirmat unele simptome valorice de ireversibilitate diacronică, (fără a putea însă cuceri un loc pe podiumul elitist)  Parcurgând  poemele lui Traian Vasilcău, putem admite ipoteza: dacă structura poesferei se referă numai la ceea ce are o semnificaţie transcendentă, şi rămâne în afara ei tot ce n-are această semnificaţie, parte integrantă a noosferei atunci, stilistica se separă de tehnosferă  primând libertatea expresiei, şi nu neapărat calitatea: „Aproape mi-i Iisus. Să fiu corect/ Îl rebotez: Aproapele perfect.” (Mortuară, p.29) „Copac rodit de lacrimi, jindui toamne./Nemor cât zbor în dragostea Ta, Doamne.” (Psalmul sfinţiei, p.31) „Nu-mi răspunde la chemări vecia,/ i-i telefonul pentru mine-nchis.” (Ce nu mi-a spus îngerul, p.35) Valorificarea acestui aspect pune problema cunoştinţelor autorului, creând totodată puncte de contact cu analiza biografică a acestuia, prin  valoarea de funcţie indirectă. Este cât se poate de clar că avem de-a face cu fenomenologia conceperii unei estetici geigeriene, (după M. Geiger, cel care a introdus această metodă în domeniu, spre rezolvarea crizei în momente de răscruce ideologică) iar Traian Vasilcău corespunde perfect acesteia.

        Imaginându-ne un interviu cu Traianus, mai mult ca sigur că răspunsul la întrebarea: „  Ne puteţi enumera elementele structurii poeziei dvs. în câteva cuvinte ?” ar fi: „Mă preocupă recepţia colorată, valoarea orchestrală a cuvintelor, forţa expresivă a aliteraţiilor şi a asonatelor.”  Şi chiar nu se dezminte, provocându-ne: „Prea mare Dumnezeul/ Să-l vadă alter-eul.”  (Alter-eul, <în loc de alter-ego> p.45) sau: „Şi să înapoiaţi, golit, potirul/ Ce duce-n Dumnezeu la ora şapte.” (În miresme îngropat… p.52) „De când mă tot neştiu vine sublima/ Tăcere-a gândului, cu ea mă-pac.” (Când s-au fost spus îngerii, p.63)  A nu se crede cumva că Traian Vasilcău greşeşte adoptând dialectica spiritului monahal în detrimentul celui modern. Prin aceasta nu face altceva decât să ne reamintească de originalitatea graiului românesc de odinioară, de filonul spiritual religios – din păcate astăzi trecut la rubrica „festivism” – într-un cuvânt, tradiţionalistul incurabil, chiar dacă pe alocuri îşi  inventează unele „cuvinte potrivite” Astfel, chiar şi în ceea ce ar părea să fie numai zgură şi cenuşă, mai staruie încă o căldură de jar.  

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s