Eseul sau rostirea eului liber

de Florian BRATU

 

« …un acte de littérature a une activité, une force, ce qui est une tout autre notion que celle du sens accompagné de sa forme. Que faire, avec le langage, est autre chose que dire. La différence entre un acte de littérature et ce qui s’efforce de lui ressembler n’est pas dans ce qu’il dit, mais dans ce qu’il fait, et la manière dont il le fait »  

           Henri Meschonnic, Dans le bois de la langue, p. 69

 Este foarte uşor să critici, dar este infinit mai greu să fii tu însuţi prin ceea ce rosteşti, fără să te sprijini, cum o face câte un critic ce se aşează, plin de el, pe pilonii arhitecturii unei opere pe care o re-descrie sub cuvânt că o explică.

Întotdeauna am fost fascinat de imaginea gândirii libere care ignoră orice frontieră, legi fals democratice şi ritmuri impuse de modă, de grupuri sau de ifosele unui titlu milogit pe la taraba „valorilor”. Dacă nu intri în haita hienelor se produce instantaneu linşajul, conform formulei descrise impecabil de René Girard : violenţa toţi-contra-unu[1] datorită căreia se reface faţada imposturii comunitare. Canibalismul nu este o artă, ci o stare a neputinţei sinelui. Eul carceral devine eul canibal în spaţiul iarmarocului ştiinţific.

Eseul mi s-a părut de multe ori a fi forma completă de manifestare a fiinţei ce se desfăşoară liberă în actul reflecţiei; atunci este ea însăşi pentru că nu aşteaptă în mod necesar reacţia alterităţii, orice ar spune Cioran despre cei ce scriu.

A scrie liber înseamnă a te lăsa purtat de ritmul cuvintelor care se înlănţuie muzical în variaţiuni mai mult sau mai puţin complexe în funcţie de respiraţia gândului ce parcurge adâncul adâncurilor, unic şi totuşi mereu diferit, în care ochiul se pierde fascinat de spectrul culorilor şi liniilor ce vibrează fără încetare. Numai privirea celui ce ştie să asculte universul poate să vadă dincolo de carnea lucrurilor fremătând împreună cu cel ce vede fără să fie văzut. Gândul profund nu-şi lasă urma pe nisipul mişcător al timpului cu care suspină şi plânge, strigându-şi iubirea, ci îl transcende. A scrie e un fel de a iubi universul, este o formă imaterială de a iubi nevăzutul, cum inumai misticii şi iniţiaţii mai pot să o facă.

Canoanelor rigide impuse de celelalte genuri eseul le contrapune modul fiinţei libere în faţa oicărei constrângeri, destinaţia sa fiind desvăluirea reţelelor ce subîntind mişcarea ideilor şi substanţa acestora. Înainte de a fi un discurs bine structurat, aşa cum se întâmplă cu celelalte forme de rostire, eseul este în primul rând o expresie naturală a unui eu care aspiră să şteargă frontierele artificiale, bariere impuse de modul rigid al raţiunii asupra sinelui şi al lumii; eseul este respiraţia însăşi a enunţării, dincolo de logica impusă de serii de inşi definibili doar prin afilierea tacită la modului sincopat al unui Logos împietrit în dorinţa de a se expune: diferenţa fundamentală dintre eseu şi celelalte forme de enunţare este mobilitatea perspectivei care generează sensul, fără a se situa pe poziţii strategice  a căror destinaţie este impunerea dorinţei eului în faţa alterităţii.

Mobilitatea perspectivei derivă din libertatea interiorităţii aspirând la cuprinderea alterităţii, oricare   i-ar fi forma şi substanţa, fiinţe şi/sau lucruri. Adevăratul eseu este acela care vizează să depăşească registrele impuse în mod artificial, fără a se situa pe poziţii de partizanat, scopul său coincizând cu modul – liber – şi instrumentul – sinele – ce se pierde pentru a se regăsi în aletheia lumii.

Suportul pe care se sprijină eşafodajul eseului este dialogul conceput ca formă de deschidere a fiinţei şi a universului, de desvăluire a feţelor ascunse ale lucrurilor şi ale fiinţelor. Ar fi nedrept să pretindem că această formă de enunţare a conştiinţei reuşeşte întotdeauna să comunice în adâncime adevărurile descoperite prin exerciţiul gândirii libere. Nereuşita comunicării îşi are rădăcina în prejudecăţile pe care inteligenţa le ridică la rang de metodă, de ştiinţă sau în cazul literaturii de gen. Rare sunt studiile în care să nu apară câte o inepţie arogantă şi suficientă care stipulează marginalitatea acestui gen. Acestor genii fără intuiţie le cer să încerce să ajungă măcar la nivelul lui Montaigne şi apoi să-şi permită obrăznicia de a mai critica orice, oricum şi oricând.

Eseul ca adevăr despre fiinţă mi se pare singura formulă acceptabilă, restul fiind „literatură”. În actul scrisului eseistul caută mai întâi în sine răspunsurile pe care le verifică apoi prin relaţiile pe care le stabileşte cu atitudinea reflexivă a alterităţii, cu actele de acceptare sau de respingere inerente oricărei forme de comunicare. E un punct de vedere ideal căci în realitate eseistul ştie că actul comunicării este un obiectiv care se realizează parţial, consecinţa imediată fiind o anumită gratuitate a scrisului prin această formă de enunţare. A scrie pentru a te adresa, peste timp, celor presupuşi a avea capacitatea de a percepe cu adevărat gândirea liberă expusă prin cuvintele care trădează un lucru, pe cât de simplu pe atât de complicat, pasiunea pentru adevăr[2] şi revelarea acestuia alterităţii.


[1] René Girard, Prăbuşirea Satanei,  Editura Nemira, Bucureşti, 2006.

[2] Expresia aparţine părintelui eseului Michel de Montaigne.

 

 Cioran sau mărturia conştiinţei autentice

 Omul se poate recita pe sine numai atunci când este plin de senzaţii, de stări care să-l exalte sau să-l deprime până la insuportabil. Nici o creaţie nu se poate numi împlinită, dacă la baza ei nu se află suferinţa. E un loc comun se poate spune, dar mai corect ar fi să fie numit adevăr: un adevăr care transcende banalitatea unei existenţe amorfe, care nu are alt merit decât acela de a fi.

Cioran a demontat această autosuficienţă de care suferă în general fiinţa umană. Tonul textelor cioraniene pe această temă este de un sarcasm fără precedent. Nici nu e de mirare că unele studii sunt axate pe această formă a scrisului lui Emil Cioran.[1] Întreaga sa operă trăieşte prin convulsiile care i-au zguduit fiinţa de-a lungul timpului în clipele sale de meditaţie prilejuite de spectacolul unei umanităţi jalnice care se îndreaptă, din cădere în cădere, spre Neant.

Chiar dacă uneori tonul scrierilor cioraniene pare să exprime o stare de greaţă autentică, spre deosebire de cea trucată sartriană, nu e mai puţin adevărat că unele reluări, reveniri obsesive asupra limitei  umane par a fi mai curând efecte de stil, literatură. Oricum ar fi, adevărul unei opere nu poate fi decelat în totalitatea ei, iar perspectiva ludică constituie în orice operă un palier care nu face altceva decât să sporească frumuseţea unei rostiri celui mai mare gânditor francez de origine română. Nu există în spaţiul creaţiei franceze un scriitor care să fi atins perfecţiunea stilului lui Cioran. Din complexele lui de român s-a născut forţa şi eleganţa fără egal a stilului pe care francezii au trebuit în cele din urmă să-l recunoască ca fiind un reper axiologic care intră în patrimoniul culturii universale.

Ideea că Cioran este cel mai mare stilist trebuie totuşi depăşită şi nu de dragul negaţiei unei evidenţe, ci pentru simplu fapt că acest gânditor nu ar fi reuşit să se impună dacă în spatele perfecţiunii rostirii sale nu s-ar fi aflat o privire mereu nouă, lucidă până la cinism asupra oamenilor şi a lucrurilor, în ciuda unei negativism uneori aparent.

Negaţia în spaţiul gândirii este baza oricărei construcţii[2] afirma Cioran în 1937. Cioran pare a fi format la şcoala spiritului francez înclinat să pună sub semnul îndoielii tot ceea ce fiinţează în acest univers. Meditaţia care are la bază negaţia este, dincolo de orice pretenţie, de eludare a unor adevăruri absolute, un mod de a privi lumea, este proiecţia spiritului unuia dintre cei mai mari moralişti ai tuturor timpurilor. Bănuiesc că dacă Cioran ar fi ales să rămână în România, în loc să prefere calea exilului, ar fi avut soarta multor spirite alese ale acestui spaţiu: ar fi fost întemniţat de comunişti, supus la diverse umilinţe, iar spiritualitatea lumii ar fi avut de pierdut. Providenţa a vrut, din fericire, să fie cum e mai bine.

Scrierile lui Cioran atestă existenţa unui spirit frământat, supus unor contradicţii permanente care nu se lasă sedus de aparenţe, împotriva cărora a dus o luptă înverşunată în descifrarea resorturilor ce determină umanitatea să fie subjugată conştient sau inconştient de atracţia nimicului, a obişnuinţelor de gândire, a lenei de a gândi prin sine, de a trece totul prin sita acidă a inteligenţei analitice.

Orice filosof este intrigat când intră în contact cu opera lui Cioran pentru că acolo unde se aşteaptă o dezvoltare a unor poziţii sau teze despre problemele invocate, se descoperă o descriere a reacţiilor conştiinţei sale asupra celor mai variate idei şi forme ale vieţii abstracte sau concrete:

„O viziune a lumii sprijinită pe concepte nu este mai legitimă ca alta apărută din lacrimi, argumente sau suspine, modalităţi la fel de probante şi la fel de nule. Eu construiesc o formă de univers, cred în ea, şi este universul care se prăbuşeşte totuşi sub asaltul unei alte certitudini sau unei alte îndoieli. Ultimul dintre analfabeţi şi Aristotel sînt la fel de irefutabili şi fragili…Nu se găseşte mai multă rigoare în filozofie ca în poezie, în spirit ca în afecţiune. Ceea ce se numeşte adevăr este o eroare insuficient trăită, încă nedezvăluită, dar care nu va întîrzia să îmbătrînească, o eroare nouă, şi care aşteaptă să-şi compromită noutatea sa. Cunoaşterea se dezvoltă şi se usucă odată cu sentimentele noastre[3]. (subl. mea)

Negaţia devine benefică în discursul cioranian pentru că la baza ei se află aspiraţia de a găsi formele împietrite de gândire, de a le semnala şi a le propune posterităţii ca praguri ce trebuie depăşite. Meditaţia lui Cioran este focalizată pe aşa-zisele certitudini ale umanităţii care, sedusă de farmecul lenei, renunţă cu multă uşurinţă la analiza permanentă a datelor pe care le înregistrează conştiinţa pasivă. Modelul pe care ni-l propune scrierile lui Emil Cioran este al discontinuităţii întru continuitate, o invitaţie la autenticitate, la o trăire ferventă, activă a fiecărui segment al existenţei.

Conştient de fragilitatea punctelor de vedere ale fiecărei descoperiri, a  fiecărei perspective, gândirea lui Cioran, aşa cum reiese din aforismele sale, are numai aparenţele unui nihilism excentric. Formulele şocante (!) prin care îşi susţine fiecare idee sau trăire au menirea de dezvălui tarele gândirii tenebroase, fondată pe invidie, pe ură, pe lene, pe meschinărie, pe Rău. Nu rareori şi nu puţine sunt paginile în care invocă răul ca forţă de colmatare sau de asanare a minciunii de sine.  Ca orice mare moralist Emil Cioran a sesizat pericolul imens ce pândeşte umanitatea a cărei esenţă este fondată pe minciună[4]. Aceeaşi concluzie formula cu mulţi ani înaintea lui Cioran romancierul Proust care afirma că existenţa este fondată pe minciună. De aici poate şi tentaţia şi dorinţa lui Cioran de a sparge tiparele mentalului îngheţat în suficienţă, în inconştienţă; el constată că existenţa este determinată de două forme de minciună: prima, cînd oamenii se mint între ei şi a doua, când indivizii se mint pe ei înşişi.

Întreaga operă a lui Emil Cioran ar putea fi definită ca o nesfârşită căutare a adevărurilor, dar şi a depistării şi condamnării imposturii, această generatoare de putere, de invidie, a tentaţiei de distrugere. Puţine sunt paginile în care Cioran să nu atragă atenţia asupra acestei dorinţe nefaste care zace ascunsă în om sub numele de creaţie şi a cărei realitate este de fapt alta, distrugerea:

 „El nu-şi va găsi liniştea decît după ce va distruge în el şi ultimul reflex de cetăţean şi entuziasmele moştenite…”[5].

Conştiinţa acestui mare moralist nu lasă loc pentru ambiguităţi pentru că el ştie că iluzia este benefică numai în artă, dar şi acolo rolul său trebuie să fie funcţional, esenţial cathartic. Ambiguitatea trăirilor umane nu încetează să uimească pe acest neobosit căutător de puritate în oceanul de mizerie şi de ipocrizie în care se scaldă fiinţa. Tonul moralistului cunoaşte atunci accente de pamfletar care nu au fost egalate de nimeni în spaţiul culturii universale. Este incendiar şi arde tot pentru că poziţia sa este radicală, remediul împotriva falsului, în concepţia sa, este unul singur: neantizarea.

Opera lui Cioran respiră prin negaţie, ea este aidoma oxigenului, de unde şi excesul de vibraţii cu conotaţii extrem de variate. Registrul negaţiei în reflecţia lui Cioran porneşte de la simpla constatare aforistică maliţioasă („Le spectacle de l’homme, quel vomitif! L’amour – une rencontre de deux salives…”[6]) şi urcă până la viziuni apocaliptice. Conştiinţa acestui mare moralist înaintează în lume purtând povara unui imens cazan de spectre pe lîngă care iadul biblic este minuscul. Nu există operă în literatura universală care să fi inventat o gamă mai bogată de imagini asupra infernului aşa cum a trasat-o Cioran în cultura lumii! Dante pare un mic copil, un estet dulceag pe lângă imaginarul apocaliptic al gânditorului român.

În Précis de Décomposition asistăm la o reducere la tăcere a oricărei pretenţii de definire a lumii, Cioran excelează aici într-un tir argumentativ asupra tuturor formelor de gândire gata-făcută care nu lasă fiinţa să respire decât nimicul existenţei. Aparenţele, vestitele iluzii cărora le cade pradă omul în general nu ele sunt cauza desfigurărilor noastre spirituale, ci mentalul nostru leneş care nu face decât să producă la nesfârşit serii de iluzii, căci fiinţa umană este limitată prin structura sa: lenea conştiinţei naşte zonele de umbră, prejudecăţile monstruoase şi, mai ales, solitudinea:

„Les sollutions que nous propose notre lâcheté ancestrale sont les pires désertions à notre décence intellectuelle. Se tromper, vivre et mourir dupe, c’est bien ce que font les hommes”[7].

Manual de Descompunere invocă distanţa pe care Cioran o impune între el şi filosofie. Formulele sale sunt de-a dreptul şocante pentru cine nu are experienţa verbului plin de savoare, de inedit. Dezabuzarea ce pare să se instalat în sufletul acestui ultim gânditor liber al secolului al XX-lea nu trebuie înţeleasă ca formă a unui dispreţ sau cine ştie ce poziţie de ruptură între Cioran şi filosofie. Textul lui Cioran este fără echivoc cînd afirmă:

 „Nu putem eluda existenţa prin explicaţii; putem doar să o îndurăm, s-o iubim ori s-o urîm, s-o adorăm ori să ne temem de ea, în acea alternanţă de fericire şi de groază care exprimă ritmul însuşi al fiinţei, oscilaţiile, disonanţele, vehemenţele sale amare sau sprinţare. (…) Exerciţiul filosofic nu-i fecund; nu-i decît onorabil…Universul nu se discută, se exprimă. Iar filozofia nu-l exprimă”[8].* (subl. mea)

Critica a remarcat că Emil Cioran a refuzat dintotdeauna apelativul de filosof, acest statut considerându-l probabil ca o limitare a propriei forme de a simţi şi de a gândi:

„Marile sisteme nu sînt în fond decît nişte tautologii strălucite. Care-i avantajul să ştii că natura fiinţei constă în „voinţa de a trăi”, în „idee”, sau fantezia lui Dumnezeu sau a Chimiei? Simplă proliferare de cuvinte, subtile deplasări de sens. Ceea ce este refuză cu repulsie strînsoarea verbului, iar experienţa intimă nu ne dezvăluie nimic dincolo de clipa privilegiată şi inexprimabilă.

Nu definim decît din disperare. E nevoie de o formulă, ar trebui chiar mai multe, măcar pentru a da spiritului o justificare şi neantului o faţadă[9].

Structural fiind imposibil de încorsetat printr-o etichetă aproximativă care nu i-ar fi definit permanenta sa mişcare spirituală, Emil Cioran se mişcă din spaţiul literaturii în cel al reflexiei filosofice cu o nonşalanţă şi o libertate pe care nici un alt scriitor nu au reuşit să o egaleze. Toate temele sau mai bine spus ideile fundamentale ale filosofiei devin în operele lui Cioran pretexte ale unei abordări inedite. Sistemele nu l-au atras niciodată pentru că ele reprezintă o formă închisă ceea ce nu corespundeau percepţiei mobile a spiritului său. Neîncrederea lui Cioran faţă de filosofie cunoaşte, uneori, accente de excludere totală a  acesteia ca formă de cunoaştere; spre exemplu, în acelaşi Manual de descompunere autorul împinge negaţia până la ridiculizarea domeniului dată fiind incapacitatea fiinţei pe care o defineşte ca „mută”, iar spiritul „flecar” şi inapt de a fi autentic în ceea ce gândeşte şi ceea ce face:

„nici conceptul şi nici extazul nu sunt operante. Cînd muzica ne cufundă pînă în „intimităţile” fiinţei, noi ieşim iarăşi repede la suprafaţă: efectele iluziei se risipesc, iar cunoaşterea se vădeşte nulă.   

(…) Originalitatea filosofului se reduce la inventarea unor termeni. Cînd nu există decît vreo trei, patru atitudini în faţa lumii – şi cam tot atîtea feluri de a muri, – nuanţele care le diversifică şi le multiplică nu depind decît de alegerea vocabulelor, lipsite de orice deschidere metafizică”.[10]

Practic nu mai există nici o poartă de scăpare pentru aşa-zisa originalitate în filosofie. Culmea ar fi fost ca Cioran să fi citit „originalele studii ştiinţifice” din domeniul literaturii care abundă în zilele noastre. Sigur că doza de scepticism sau de dezgust i-ar fi crescut vectorial. Dacă Cioran a şarjat pentru nevoile demonstraţiei, pentru a pune la zid inflaţia de „valori” la care se referea, nu este mai puţin adevărat că şi astăzi reflecţiile sale sunt perfect valabile pentru unii din cei ce judecă autenticitatea şi valoarea, căci nu sunt decât nişte caricaturi în domeniu al cărror singur merit este consacrarea pe criteriul vârstei sau al unor opuri care pot fi introduse în antologia penibilului universal.

Un exemplu pe care unii din contemporanii mei ar trebui să-l ia în considerare atunci când  se chinuie să-şi etaleze originalele lor producţii spirituale:

„Profunzimea este independentă de învăţătură. Noi traducem pe alte planuri revelaţiile epocilor revolute, sau exploatăm intuiţii originare ale gîndirii”[11].

Lecţia pe care a transmis-o Cioran posterităţii constă în reflecţia fără iluzii asupra realităţii, altfel riscul de a cădea pradă unor mistificări ar fi fără ieşire. Demistificarea şi demitizarea ocupă spaţiu larg în cadrul operei lui Emil Cioran. Esenţial este a nu se confunda tonul său cu jocul. Marea majoritate a comentatorilor săi se înşeală atunci când cred că opera lui Cioran este dominată de contradicţii şi de un ton persiflant fără a fi structurată pe un fond profund tragic al meditaţiei asupra fiinţei şi existenţei. Atunci când vorbeşte omul de artă, creatorul celui mai elegant stil, filosoful tace, iar când se exprimă gânditorul, stilul nu face decât să urmeze curba reflecţiei pentru a o susţine. Nu există nici o contradicţie de fond, ci mai corect ar fi să afirmăm că la data când aşternea unele reflecţii despre diverse fenomene poziţia sa era singulară. Autorul mărturiseşte că nu se regăseşte în eul care vorbea la data când scria Schimbarea la faţă a României. Se pare că detractorii săi uită că frenezia, patosul rostirii şi al gândirii sunt două axe pe care nu le putem neglija atunci îi citim opera pentru că altfel nu facem decât să-i atribuim culoarea şi timbrul ideilor propriilor noastre percepţii, ceea ce este un fals grosolan.

De unde vine acest mod acid de a despica lucrurile până la structura lor infinitezimală? Explicaţia perspectivelor lui Cioran o găsim tot în Manual de Descompunere, într-un mic eseu intitulat „cîinele celest”:

„Faptul că cel mai mare cunoscător al oamenilor a fost poreclit cîine dovedeşte că în nici o epocă omul n-a avut curajul să-şi accepte adevărata imagine şi că întotdeauna a respins adevărurile spuse fără menajamente. Diogene a suprimat în el poza”[12]. (subl. mea)

Capacitatea unor indivizi de a se erija în altceva decât sunt, în a-şi construi despre sine şi lume o imagine fals dimensionată va deveni ţinta unor pagini de mare pitoresc din punct de vedere stilistic, dar şi a unui aprig rechizitoriu la adresa prostiei umane. Mulţi au gustat pe propria lor piele expresia urii colective (canibalismul este o tară vie) care îşi exhiba ura neputinţei intelectuale şi a imbecilităţii native, imaginea lor de bolnavi mental: li se spusese adevărul. Oamenii mărunţi suportă orice chin, dar adevărul nu!

Înainte de a încerca să intru în acest labirint al gândirii cioraniene mă simt îndreptăţit să remarc şi acum că dincolo de fraza care taie în carnea imposturii se află adevărul sau suma de adevăruri care se verifică în timp:

Literatul este cel mai puţin apt să înţeleagă modul de funcţionare al statului; el nu dovedeşte oarecare competenţă decît în timpul revoluţiilor, tocmai pentru că atunci autoritatea este abolită, iar în vacanţa puterii, el are facultatea de a-şi imagina că totul se poate rezolva prin atitudine sau frază. Nu-l interesează atît instituţiile libere cît simulacrele libertăţii. Nu-i deloc de mirare că oamenii din 89 s-au  inspirat de la un lunatec ca Rousseau, şi nu de la Montesquieu, spirit temeinic, căruia nu-i place să bată cîmpii şi care nu va putea servi drept model unor retori idilici sau sangvinari”[13]. (subl. mea.)

Citatul de mai sus este valabil şi în zilele noastre căci nu avem decât să ne amintim de prezenţa zgomotoasă şi ineficace a literaţilor noştri în timpul revoluţiei române de la 1989. Dincolo de fraze care mai de care mai aberante, nici un discurs pronunţat de vreun literat român nu făcea decât să dovedească, odată în plus, dezordinea lor spirituală care confunda ordinea realului cu aceea a ficţiunii.

În spaţiul livresc cuvântul are o anumită valoare ce diferă de rostirea acestuia în anumite momente în care societatea intră în convulsie, şi nu una oarecare, ci una de excepţie, când lumea aşteaptă ceva anume, ca orizontul lor să primească anumite serii de cuvinte revelatoare. În general, Cuvântul unui adevărat om politic are o rezonanţă tonică, dar, cum se va dovedi mai târziu, nu se putea vorbi în România postdecembristă de o clasă politică.

În ceea priveşte conceptele sau ideile care traversează discursul filosofic, acestea cunosc un tratament neaşteptat atât prin ton, cât şi prin perspectiva originală şi şocantă pe care ne-o propune Cioran.

Să luăm un exemplu, timpul este tratat din dubla perspectivă a abstracţiei (deşi acest lucru îl oripilează), dar şi al subiectului care este supus acestui invizibil care atacă fiinţa în structura sa cea mai fragilă: biosul. Dezarticularea timpului dă naştere unei stări de disconfort, de plictis, dar percepţia lui Cioran nu are nimic romantic. Fiinţa umană, sesizează Cioran, delirează prin excelenţă într-un spaţiu care devine:

„…une création de nos excès, de nos démesures et de nos dérèglements…le temps lui-même ne coule que parce que nos désirs enfantent cet univers décoratif que dépouillerait un rien de lucidité”[14].

Inteligenţa cu pornirile ei analitice, ne spune Cioran, nu face decât să sporească elanul prăbuşirii fiinţei care, în loc să urce cum ar trebui, se afundă într-un hăţiş de ipoteze şi de îndoieli ce nu duc decât la o fundătură sinistră: moartea. Singura virtute a inteligenţei este energia pe care o pune în mişcare de mii de ani pentru  înlănţui insul, în loc să-i ofere o poartă, o deschidere, măreşte numărul iluziilor de cuprindere a lumii. La originea îndoielii lui Cioran se află raţionamentul împins până la absurd de inteligenţă: mă îndoiesc, deci sufăr; sufăr, deci creez.

Umanitatea descrisă de Cioran pare să iasă dintr-un scenariu de coşmar, fiinţele se nasc, trăiesc şi mor pentru a se înşela şi, ceea ce este mai grav, a se înşela pe sine. Dar tiradele cele mai consistente sunt cele care au drept obiect misterul morţii, fenomenul şi atitudinea în faţa acesteia. Două poziţii fundamentale sunt demne de reţinut în concepţia lui Cioran  pe care le discerne şi le gravează printr-o rostire ce oscilează între paradox şi aforism; cele două forme sunt observate cu un ton dezarmant în des-văluirea adevărului; astfel, unii ignoră moartea şi par să trăiască ca şi cum ar fi nemuritori, ceilalţi meditează, se gândesc permanent la moartea anulând-o în ceea ce are mai cert: inerenţa şi eternitatea acesteia:

Moartea, în schimb, este prea exactă; toate argumentele sînt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, în faţa cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită de prestigiile şi de farmecele amăgitoare ale necunoscutului.

(…) Prăpastia ce desparte două lumi incomunicabile se cască între omul care are conştiinţa morţii şi cel care n-o are deloc; totuşi amîndoi mor; doar unul îşi ignoră moartea, celălalt o ştie; unul nu moare decît o clipă, celălalt nu încetează să tot moară…Unul trăieşte ca şi cum ar fi etern, celălalt îşi gîndeşte necurmat eternitatea şi o neagă în fiecare gînd”.[15] (subl. mea)

Sentimentul morţii trăit până la paroxism uzează moartea transformând-o într-o simplă imagine, într-un negativ anihilat prin negaţie:

„Împotriva obsesiei morţii, tertipurile speranţei ca şi argumentele raţiunii se vădesc ineficace: insignifianţa lor exacerbează doar pofta de a muri. (…) o obsesie trăită pînă la saturaţie se anulează în propriile excese. Tot insistînd asupra infinitului morţii, gîndirea ajunge să-l uzeze, să ne inspire faţă de el dezgust, prea plinul negativ care nu cruţă nimic şi care, înainte de a compromite şi de a deprecia prestigiile morţii, ne dezvăluie găunoşenia vieţii”.[16] (s. în text)

 „Dincolo de roman” face parte din volumul Ispita de a exista publicat în 1956. Mă voi opri la acest segment nu numai pentru a puncta câteva din ideile lui Cioran, ci şi pentru faptul că ani de-a rândul m-am ocupat în mod special de studierea romanului în general şi în mod special asupra romanului francez.

La o primă lectură s-ar părea că Cioran nu este un mare admirator al genului romanesc, căruia nu pare să-i întrevadă un viitor prea fericit. Constatarea este în parte adevărată, cu precizarea că preferinţa sa se îndreaptă mai ales spre teatru şi nu oricare, pentru Shakespeare în mod deosebit. Cioran nu spune că este un cititor de roman, ci faptul că acesta ar ocupa un loc neîndreptăţit în ierarhia genurilor, nesfiindu-se să-l numească parvenit şi ar mai fi poate un argument: timpul pe care cititorul îl alocă lecturii unor ficţiuni la care el nu aderă decât cu câteva excepţii, Dostoievki şi Proust. Pentru aceştia doi giganţi Cioran, extrem de zgârcit în general cu adjectivele, pe bună dreptate, demonstrează capacităţi de critic de mare rafinament.

Civilizaţia romanului cum o numeşte Cioran nu are un impact inedit asupra sa cum s-ar aştepta cititorul avid să-i cunoască opiniile despre gen; explicaţia este frustă şi deci sinceră:

„Să fiu bine înţeles: cărţile cele mai răscolitoare, dacă nu şi cele mai mari, pe care le-am citit erau romane. Ceea ce nu mă împiedică să urăsc viziunea din care purcedeau acestea. Ură fără speranţă. . (…) Ori de cîte ori am încercat să mă statornicesc într-un principiu  superior „experienţelor” mele, am fost nevoit să constat că, pentru mine, interesul acestora precumpănitor asupra acelui principiu, că toate veleităţile mele metafizice se izbeau de frivolitatea mea. Pe drept sau pe nedrept, am ajuns în cele din urmă să trag la răspundere un întreg gen, să-l împresor cu furia mea, să văd în el un obstacol în calea spre mine însumi,  agentul fărîmiţării mele şi a celorlalţi, o manevră a Timpului pentru a se infiltra în substanţa noastră, dovada în sfîrşit dobîndită că pentru noi eternitatea nu va fi decît un cuvînt şi un regret[17]. (s. mea)

Structura sufletească a lui Emil Cioran nu se lasă uşor convinsă de ţesătura ficţiunii care îi propune un evantai de experienţe ale unor interiorităţi, pe care fie nu putea să o accepte pentru că îi prezenta o existenţă compusă, artificială, deci neizvorând dintr-o experienţă de adâncime, ori ficţiunea era purtătoarea unei etichete ce nu se acoperea în planul substanţei. Prezenţa unei doctrine explicite în planul romanesc îl oripilează pe acest îndrăgostit de natura umană autentică, fie şi frustă. Romanele pe care le-a citit probabil între 1945 şi 1956 nu îi ofereau mare lucru acestui analist de excepţie, ci nişte  biete scheme , un  „comentariu care precede sau îi succede”[18].

Producţiile romaneşti sunt privite din perspectiva monumentalului sau a grandiosului iraţional, or, ceea ce i se oferă lecturii sunt forme „interesante” care au pretenţia la categorie. Romancierul devine propriul său critic şi este permanent obsedat de opinia alterităţii căreia nu-i oferă decât un bric-à brac de reţete psihologice fără acoperire în planul scriiturii sau nu poartă amprenta unui trăit, aşa cum au demonstrat-o, spune Cioran, doi mari romancieri autentici: Dostoievski şi Marcel Proust.

Cioran afirmă cu mult timp înaintea altor critici că romanul este o artă a timpului, iar orice deviere faţă de acest „fundament” constituie sursa pierderii autenticităţii. Furia marelui gânditor împotriva romanului provine mai mult din subminarea autorităţii sau mai bine zis a creditului pe care îl deţineau înţelepţii în antichitate.

Paralela pe care o stabileşte autorul Ispitei…între romancier şi înţelept poate părea nedreaptă la prima vedere, dar am convingerea că dincolo de anumite exagerări datorate temperamentului, nu rareori vulcanic, Cioran nu se înşela când afirma:

„…patricianul care îşi cumpăra un stoic sau un epicurian trebuia, în preajma acestui sclav, să se înalţe la un nivel la care n-ar putea năzui burghezul modern care îşi citeşte romancierul. Dacă mi s-ar răspunde că înţeleptul antic, atunci cînd nu era un impostor, pălăvrăgea pe teme răsuflate precum destinul, plăcerea sau durerea, aş răspunde că acest gen de mediocritate mi se pare preferabil mediocrităţii noastre, căci pînă şi în şarlatania înţelepciunii există mai mult adevăr decît aceea a activităţii romaneşti[19].(subl. mea)

Deşi foloseşte uneori un limbaj care ar putea şoca un neiniţiat, Cioran iubeşte romanul tocmai pentru dezinvoltura de a pătrunde în orice spaţiu, în orice formă de conştiinţă, pe toate acestea le des-văluie cititorului pentru că este dominat, indiferent de structura celui ce scrie, de „pasiunea omenescului: se afundă în omenesc”[20].

Culmea paradoxului, omul care a criticat orice formă de căutare a dumnezeirii, găseşte mai întotdeauna formule care trădează de fapt adevărata faţă a solitarului care recunoaşte pe de o parte, existenţa unei diferenţe între mistic şi romancier şi preferinţa pentru dumnezeire faţă de fiinţe:

„Cît de jalnic pare alături de mistici, de nebuniile lor, de „neomenia” lor”! Şi-apoi, Dumnezeu are totuşi altă clasă. E de înţeles cînd cineva se ocupă de el. Dar nu înţeleg să te ataşezi de fiinţe”[21].

După ce desfiinţează personajul romanului punându-l faţă în faţă cu eroii tragediilor, comparaţie din care nu mai rămân decât  „stafiile aparenţei” şi un rechizitoriu fără drept de apel făcut excesului de psihologie, Cioran ridică statuia celui mai mare romancier, Proust. Este romancierul care  a depăşit toate schemele psihologismului şi după care este dificil să mai încerci să pătrunzi în conştiinţa alterităţii. A interpreta textul lui Cioran înseamnă aici a-l desfigura, de aceea cred că citatul va vorbi mai bine şi mai corect decât mine:

„Şi cu, după Timpul regăsit, am mai putea revendica un eu, cum  am mai miza pe secretele noastre? Nu Eliot, ci Proust este profetul aşa-numiţilor „holow men”, al oamenilor goi” pe dinăuntru. Eliminaţi funcţiile memoriei prin care el se trudeşte să ne ofere triumful asupra devenirii şi nu mai rămîne în noi decît ritmul ce marchează etapele delicveşcenţei noastre. Prin urmare a te împotrivi nimicirii este o impoliteţe faţă de sine. Starea de creatură nu mai mulţumeşte. O ştim la fel de bine prin Proust cît şi prin magistrul Eckhart; cu cel dintîi, ne este dată voluptatea vidului prin timp, cu cel de-al doilea, prin eternitate. Vid psihologic; vid metafizic. Unul încununare a introspecţiei; celălalt, a meditaţiei[22]. (subl. mea.)

Sunt destui critici care confundă nepermis diferenţa esenţială dintre romanul de analiză psihologică cu romanul de introspecţie[23].

Viziunea voit apocaliptică asupra dispariţiei romanului este atenuată de prezenţa ironiei care subîntinde întreg demersul lui Cioran de a sublinia neajunsurile şi meritele genului. Perspectiva pe care o avansa asupra Noului Roman este şi astăzi valabilă şi numai naivii mai cred în aşa-zisa inventivitate a grafomanilor care au bântuit spaţiul literelor franceze timp de 20 de ani în secolul trecut.

Ca un bun admirator şi continuator al scepticilor[24] antici Cioran se îndoieşte de perenitatea genului romanesc şi nu numai al acestuia pentru că, spune el, „sensul a început să se demodeze”. Secolul XX a negat cu înverşunare transparenţa, evidenţa, ascunzându-se în păienjenişul echivocului, al vacuităţii grimasei, semn al decrepitudinii şi al unei suprasolicitări a semnificaţiei care începea să se demodeze. Numai lingviştii mai rămăseseră pe baricade clamând cu vitalitate forţa sensului şi a dinamicii imprevizibile de multe ori a cuvântului. Era şi normal ca o ştiinţă nouă să-şi permită luxul de a produce argumente, de a găsi mereu izvoare de reflecţie asupra Limbii. În schimb Literele par sclerozate, anchilozate în deprinderi sterile şi expuse pericolului unei aventuri în spaţiul „arheologiei absenţei”.

Cioran constată că există două direcţii de manifestare a romanului, prima care poartă marca excesului de psihologie care se epuizează în însăşi substanţa ei, a doua se referă la capitularea Verbului secundat de falsa tensiune a privirii ce scrutează insesizabilul cu complicitatea cititorului. Dispariţia personajului ca entitate vie a discursului romanesc este consecinţa directă a absenţei unei realităţi, obiectul transfigurării pe care romancierul trebuie să o opereze. Cioran constată că fenomenul caracteristic misticilor sau unor călugări, acedia devine emblemă şi a celor ce crează opere literare.

Dorinţa de a transgresa frontierele, deja câştigate de către roman, constituie una din cauzele falimentului său:

„Nu-i vom admira niciodată de ajuns pe cei care, impunîndu-i tehnici ce-l neagă, o atmosferă ce-l infirmă, exigenţe ce-l depăşesc, concurează la falimentul lui şi la acela al epocii noastre, căreia romanul îi este în acelaşi timp efigia, chintesenţa şi grimasa. (…) Un gen devine universal cînd seduce spirite pe care nimic nu le purta spre el. Dar ironia vrea ca tocmai acestea să-l şi submineze: ele introduc în roman probleme eterogene naturii sale, îl diversifică, îl pervertesc şi-l încarcă peste măsură, făcînd să să-i pîrîie arhitectura. Cînd nu mai ai la inimă viitorul romanului, ajungi să te bucuri văzîndu-i pe filosofi scriind despre el. Ori de cîte ori aceştia se insinuează în viaţa Literelor, o fac pentru a le exploata confuzia sau pentru a le precipita falimentul total”[25].   (s. n.)

Cioran este unul dintre cei mai aprigi demitizatori ai formelor şi formulelor inventate de om în spatele cărora aceştia se ascund sau graţie cărora trăiesc. Demitizarea pe care operează asupra universului creat nu are o conotaţie negativă, în ciuda patosului, a fervoarei şi unei trăiri pline de sevă, ci ea vizează în primul rând dorinţa de a nu lăsa creaţia să se osifice, o biciueşte la nesfârşit pentru a o revitaliza, fie şi prin semnul negaţiei. Cine citeşte acest fragment al Ispitei de a exista poate fi uşor dus în eroare de tonul tipic cioranian, de tentaţia caracteristică fiinţei acestuia de a se îndoi în primul rând de datele lumii. Dar îndoiala sa este benefică pentru că nu permite acceptarea necondiţionată a ceea ce este şi aşa expus trecerii, epuizării, a degradării. Un mare sceptic care totuşi…speră.

Dan C. Mihăilescu îmi confirmă faptul că ipoteza mea se justifică din moment el vede în Cioran un mare pesimist tonic citându-l pe Marin Sorescu[26]. De altfel, îl citează şi pe Radu Florian care îi oferă la  rându-i un suport propriilor lecturi, când afirmă:

„Însă Cioran nu este un sceptic absolut deoarece judecăţile lui de valoare au drept sistem de referinţă o reprezentare ideală a omului şi a formelor sale de manifestare, chiar dacă ea nu este dezvăluită niciodată explicit […]. Interpretarea gândirii aforistice a lui Cioran nu trebuie să omită faptul că una dintre formele ei preferate, paradoxul, prin ambiguitatea sa caracteristică, lasă sentimentul greşit că ea s-ar reduce la o consemnare neutrală, deşi în realitate ea este o pledoarie pentru curmarea unei stări de lucruri[27].(s. mea)

Spuneam la începutul eseului meu că îndoiala este structura pe care se articulează întreg discursul lui Cioran. Dar dacă această formă a privirii sale asupra lumii constituie axa sa fundamentală, acest lucru nu trebuie înţeles la modul simplist, ci văzut numai ca eşafodaj care comportă o serie întreagă de structuri ascunse pe care nu le poţi decela fără o lectură atentă. Cine afirmă că Cioran se citeşte dintr-un suflu ori minte, ori nu ştie ce spune. Profunzimea discursului său aforistic se des-văluie lent prin re-configurarea frazei care impune o grilă, o lectură secundă ce nu poate sta decât sub semnul unei cunoaşteri îndrăgostite întrucît culoarea rostirii sale ascunde întotdeauna savante dozaje de proporţii şi compoziţii şi incită la reflecţie, la o participare activă, dacă doreşti să simţi ce viaţă densă, plină de pasiune, de dezlănţuiri, de mişcări tectonice cunoaşte conştiinţa ultimului mare moralist al secolului al XX-lea.

Îndoiala sa metodică are în vedere mai multe etape şi mai multe perspective. Dacă în tinereţe Cioran practica o îndoială virulentă, pasională, care nu lăsa multe punţi spre comunicare celor ce nu se puteau racorda modului său intens şi autentic de a trăi, în cea de-a doua parte a vieţii el practică o îndoială detaşată pentru simplul motiv că şi cunoaşterea sa este diferită, adâncă, străbătută de o altfel de privire, în care apocalipticul se estompează în spatele unui zâmbet amar asupra subţirimii vieţii şi a Eşecului care subîntinde ca un blestem firea supusă aceleiaşi forţe obscure care l-a bântuit toată viaţa: Moartea.

În portretul dedicat lui Mircea Eliade din Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Cioran mărturiseşte că fusese somat de mai marele său prieten să-şi canalizeze obsesiile pe care le exhiba în diverse periodice pe alte direcţii decât aceea a morţii, la care mai tânărul admirator mărturiseşte că aceasta constituia „marota mea de atunci şi dintotdeauna”[28]. Ca de obicei Cioran  şarjează intenţionat, pentru că nu este vorba de o simplă marotă, ci de un spectru ce se va transforma în viziune despre care nu va înceta sa vorbească, să o disece, şi nu oricum cu argumente care a pus marea majoritate a cititorilor în stare de perplexitate. Aşa-zisa dedublare, nesinceritate de care vorbeşte un fost profesoraş mi se pare nedreaptă, dar este punctul său de vedere.

Lecţia lui Cioran este pe cât de simplă pe atât de complexă: timpul este singurul etalon de judecată al valorii, restul sunt mofturi şi pretanţie de care nu ne  putem plânge spaţiul mioritic brun de pădure. Totuşi, invenţia sinelui nu e la îndemâna oricui…


[1] Pro şi contra Emil Cioran. Între idolatrie şi pamflet, Antologie, cuvînt înainte şi note de Marin Diaconu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

[2] „Imperativul discontinuităţii” în Vremea, an X, nr. 496, 18 iulie, 1937, p. 3.

[3] E. M. Cioran, Oeuvres, Precis de Décomposition Gallimard, Paris, 1999, p. 206.

[4] Marcel Proust, Plecarea Albertinei, p. 53: „…dar oare viaţa noastră nu se întemeiază pe minciună?”  (subl. mea)

[5] Cioran, Précis de Décomposition, p. 91.  

[6] Idem,  p. 585.

[7] Idem, Precis de Décomposition, p. 588.

[8] E. M. Cioran, Eseuri, Antologie, traducere şi cuvînt înainte de Modest Morariu, Cartea Românească, Bucureşti, 1988, p. .18-19.

*Precizare: acolo unde nu am găsit o traducere autentică a textului lui Cioran în limba română am folosit ediţia franceză Oeuvres, Coll. Quarto, Gallimard, Paris, 1999.

[9] Idem, ibidem, p. 19.

[10] Idem, Manual de Descompunere, p. 19-20.

[11] Idem, Manual de Descompunere, p. 21.

[12] Idem, Manual de Descompunere, p. 23.

[13] E. M. Cioran, Eseuri, Sfîrtecare, p. 235

[14] Michel Cioran, Oeuvres, Precis de Décomposition, p. 591.

[15] Idem, Manual de Descompunere, p. 12.

[16] Idem, Manual de Descompunere, p. 12-13.

[17] E. M. Cioran, Ispita de a exista, p. 87.

[18] Idem, p. 83.

[19] Idem, Ispita de a exista, p. 88.

[20] Idem, ibidem, p. 88.

[21] Ibidem, p. 88. Adevărul e că omul care a suferit cel mai mult pentru semenii lui, deşi a tunat şi

a fulgerat împotriva lor, a fost Cioran.

[22] Idem, ibidem, p. 84.

[23] Vezi Florian Bratu, Romanul de introspecţie, Universitas XXI, Iaşi, 2005.

[24] Vezi articolele lui Dan C. Mihăilescu consacrate lui Cioran în capitolul La Şcoala generaţiei ’27 în Scriitorincul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001. Articolele sunt pline de idei şi sevă. Rareori am întâlnit o vervă atât de autentică, de plină de prospeţime ca aceea  pe care o desfăşoară criticul Dan C. Mihăilescu. Argumentele sale sunt imbatabile, dincolo de faptul că sunt susţinute de o cultură impresionantă.

 [25] E. M. Cioran, Eseuri, p. 93-94.

[26] Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 385.

[27] Radu Florian, Un moralist al secolului XX, în Dialog cu secolul nostru, Editura Politică, Bucureşti, p. 1960.

[28] E. M. Cioran, Eseuri, p. 259.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s