Eseul sau rostirea eului liber

de Florian BRATU

 

« …un acte de littérature a une activité, une force, ce qui est une tout autre notion que celle du sens accompagné de sa forme. Que faire, avec le langage, est autre chose que dire. La différence entre un acte de littérature et ce qui s’efforce de lui ressembler n’est pas dans ce qu’il dit, mais dans ce qu’il fait, et la manière dont il le fait »  

           Henri Meschonnic, Dans le bois de la langue, p. 69

 Este foarte uşor să critici, dar este infinit mai greu să fii tu însuţi prin ceea ce rosteşti, fără să te sprijini, cum o face câte un critic ce se aşează, plin de el, pe pilonii arhitecturii unei opere pe care o re-descrie sub cuvânt că o explică.

Întotdeauna am fost fascinat de imaginea gândirii libere care ignoră orice frontieră, legi fals democratice şi ritmuri impuse de modă, de grupuri sau de ifosele unui titlu milogit pe la taraba „valorilor”. Dacă nu intri în haita hienelor se produce instantaneu linşajul, conform formulei descrise impecabil de René Girard : violenţa toţi-contra-unu[1] datorită căreia se reface faţada imposturii comunitare. Canibalismul nu este o artă, ci o stare a neputinţei sinelui. Eul carceral devine eul canibal în spaţiul iarmarocului ştiinţific.

Eseul mi s-a părut de multe ori a fi forma completă de manifestare a fiinţei ce se desfăşoară liberă în actul reflecţiei; atunci este ea însăşi pentru că nu aşteaptă în mod necesar reacţia alterităţii, orice ar spune Cioran despre cei ce scriu.

A scrie liber înseamnă a te lăsa purtat de ritmul cuvintelor care se înlănţuie muzical în variaţiuni mai mult sau mai puţin complexe în funcţie de respiraţia gândului ce parcurge adâncul adâncurilor, unic şi totuşi mereu diferit, în care ochiul se pierde fascinat de spectrul culorilor şi liniilor ce vibrează fără încetare. Numai privirea celui ce ştie să asculte universul poate să vadă dincolo de carnea lucrurilor fremătând împreună cu cel ce vede fără să fie văzut. Gândul profund nu-şi lasă urma pe nisipul mişcător al timpului cu care suspină şi plânge, strigându-şi iubirea, ci îl transcende. A scrie e un fel de a iubi universul, este o formă imaterială de a iubi nevăzutul, cum inumai misticii şi iniţiaţii mai pot să o facă.

Canoanelor rigide impuse de celelalte genuri eseul le contrapune modul fiinţei libere în faţa oicărei constrângeri, destinaţia sa fiind desvăluirea reţelelor ce subîntind mişcarea ideilor şi substanţa acestora. Înainte de a fi un discurs bine structurat, aşa cum se întâmplă cu celelalte forme de rostire, eseul este în primul rând o expresie naturală a unui eu care aspiră să şteargă frontierele artificiale, bariere impuse de modul rigid al raţiunii asupra sinelui şi al lumii; eseul este respiraţia însăşi a enunţării, dincolo de logica impusă de serii de inşi definibili doar prin afilierea tacită la modului sincopat al unui Logos împietrit în dorinţa de a se expune: diferenţa fundamentală dintre eseu şi celelalte forme de enunţare este mobilitatea perspectivei care generează sensul, fără a se situa pe poziţii strategice  a căror destinaţie este impunerea dorinţei eului în faţa alterităţii.

Mobilitatea perspectivei derivă din libertatea interiorităţii aspirând la cuprinderea alterităţii, oricare   i-ar fi forma şi substanţa, fiinţe şi/sau lucruri. Adevăratul eseu este acela care vizează să depăşească registrele impuse în mod artificial, fără a se situa pe poziţii de partizanat, scopul său coincizând cu modul – liber – şi instrumentul – sinele – ce se pierde pentru a se regăsi în aletheia lumii.

Suportul pe care se sprijină eşafodajul eseului este dialogul conceput ca formă de deschidere a fiinţei şi a universului, de desvăluire a feţelor ascunse ale lucrurilor şi ale fiinţelor. Ar fi nedrept să pretindem că această formă de enunţare a conştiinţei reuşeşte întotdeauna să comunice în adâncime adevărurile descoperite prin exerciţiul gândirii libere. Nereuşita comunicării îşi are rădăcina în prejudecăţile pe care inteligenţa le ridică la rang de metodă, de ştiinţă sau în cazul literaturii de gen. Rare sunt studiile în care să nu apară câte o inepţie arogantă şi suficientă care stipulează marginalitatea acestui gen. Acestor genii fără intuiţie le cer să încerce să ajungă măcar la nivelul lui Montaigne şi apoi să-şi permită obrăznicia de a mai critica orice, oricum şi oricând.

Eseul ca adevăr despre fiinţă mi se pare singura formulă acceptabilă, restul fiind „literatură”. În actul scrisului eseistul caută mai întâi în sine răspunsurile pe care le verifică apoi prin relaţiile pe care le stabileşte cu atitudinea reflexivă a alterităţii, cu actele de acceptare sau de respingere inerente oricărei forme de comunicare. E un punct de vedere ideal căci în realitate eseistul ştie că actul comunicării este un obiectiv care se realizează parţial, consecinţa imediată fiind o anumită gratuitate a scrisului prin această formă de enunţare. A scrie pentru a te adresa, peste timp, celor presupuşi a avea capacitatea de a percepe cu adevărat gândirea liberă expusă prin cuvintele care trădează un lucru, pe cât de simplu pe atât de complicat, pasiunea pentru adevăr[2] şi revelarea acestuia alterităţii.


[1] René Girard, Prăbuşirea Satanei,  Editura Nemira, Bucureşti, 2006.

[2] Expresia aparţine părintelui eseului Michel de Montaigne.

 

Continuă lectura