Traianus – devoratorul liric neostoit

interviu cu poetul basarabean

Traian VASILCĂU

- Stimate Traianus, într-o emisiune literară ziceai că ispita
cuvîntului te-a furat de la alte preocupări. Ai putea spune cînd şi
cum anume s-a produs acest fericit, cred eu, eveniment?
- Dragă Vitalie, eu, de fapt, ar fi trebuit să fiu un val de mare
legănătoare sub soare, un plop Însingurat  pe un deal preistoric, un
zvon de antice lieduri  sau o cicoare la o margine de drum uitat de
toţi călătorii. Iată că n-a fost să fie. Vorba lui Florin Piersic:
„Iubiţi-mă aşa cum sÎnt, / că n-o mai face mama altul”. Sufletul din
mine are, probabil, forma unei harfe, e profund cÎntător şi cÎnd se
dezlănţuie, sufletul adică!, păzea de toţi imberbii literari şi
criticii de cartier. Ca să-ţi răspund  îţi spun că atunci  cÎnd eram
mic, după ce tata a fost Înfiat de o stea-logostea fără nume,
moştenirea sa pentru mine a fost: o casă cu hotarul urcÎnd mereu pÎnă
a ajuns În dreptul inimii mele, un crÎmpei de Prut, un acordeon german
„Hцhner” şi un sac de muzicuţe. La acestea „cÎntam” din zori pÎnă în
seară de înnebuneam toţi grănicerii. Îi îmbunam pe aceştia din urmă cu
nuci şi vin, iar ei, ruşi din Habarovsk şi Camceatka îmi ofereau
printre sîrma ghimpată binoclul lor să văd ce mai fac „romÂnii de
vis-a-vis”, din Mitocul BotOşanilor. Apoi, în fiecare An Nou colindam
şi uram tot satul pînă am ajuns să dispun de o orchestră întreagă:
fluiere, nai, acordeoane (două), patefon, chitări, mandolină,
muzicuţe, tobă, pickup-uri şi alte obiecte de... lux...
Răbdare nu mi-a ajuns să le îmblînzesc armonia şi într-o zi Poezia a
fost cea de m-a ales pe viaţă. Era prin 1987, cînd eram tînăr, aproape
anonim şi fericit că noaptea vine, dar mama luminează-n ea şi-s bun.
Copilăria mea s-a întîmplat ascultînd Radio Iaşi şi privind
Televiziunea Română. Doar aceste posturi le putea recepţiona biata
noastră antenă din satul Viişoara, raionul Edineţ.
Asta a fost enciclopedia mea de poezie şi cultură românească, în
general. În acest răstimp producîndu-se şi mişcarea noastră naţională,
am căpătat acces la toată poezia românească – visul meu cel mare. Nici
un palat regal nu valora pentru mine atunci cît o bibliotecă de carte.
Eram avid de lecturi, eram însetat de poezia lumii şi de cea
românească mai ales.

Astfel am ajuns să citesc şi să cunosc aproape toată lirica din
România. Şi precum nimic nu se pierde, totul se transformă, avînd
predEstinarea nativă şi „şcolirea” cărţii am debutat şi eu cu două
volume concomitent.
Era la 1995, iar volumele se numeau: „Poemele regretelor tÎrzii” şi
„Risipitorul de iubire”.
Poeme sincere cum nu se mai poate scrie astăzi, poeme care erau
sufletul meu transfigurat în oglinda iubirii.
Cărţile au fost repede cîntate de unii interpreţi, au fost comentate
şi discutate. Înseamnă c-au existat cu adevărat!
– Fiind pe post de preşedinte-fondator al Societăţii Culturale
„Pasărea Phoenix” şi al revistei cu acelaşi titlu, ai promovat
deliberat poezia În detrimentul altor genuri literare, ori această
explozie poetică a fost, şi este, rezultatul unei întîmpări, a
prezenţei unei generaţii spontane, ambiţioase, încurajată…
– Cum aş putea să nu-ţi dau toată dreptatea cÎnd oriunde pe glob, nu
doar În spaţiul cultural românesc, se comite mai multă poezie decît
proză, eseu, critică literară sau altceva. Poate doar bÎrfa, ca gen
literar aflat mereu la guvernare, o surclasează.
Poezia adevărată, pe cale de dispariţie, dacă n-o şi fi dispărut în
timp ce lecturaţi acest interviu, e duminică, are strai de duminică şi
e, după muzică, arta care Înmiresmează inima, mai bine scris:
privirile inimii dornice de lumina tivită cu harul Îndumnezeirii.
Dacă era să fie lăsată la cheremul omului nostru, sireaca Poezie mai
era prezentă acum doar în hrisoavele istoriei, ca o piesă vetustă de
muzeu, exponat de luat în derîdere pentru ai noştri tineri ce la Paris
Învaţă, ca să-l neuităm şi pe conu’ Mihai.
Dar Dumnezeu, Măria Sa, are un pact secret cu Poezia şi-i mai oferă,
chiar În mileniul III, un drept sacramental la dăinuire.
E drept că poeţi adevăraţi avem foarte puţini, în generaţia 80-90 –
aproape că nici nu există. N-am cum să te contrazic atunci cînd
întrebi dacă generaţia poetică nouă e una ambiţioasă…
Din păcate e doar ambiţioasă şi atÎt!
Poetul adevărat e un ales de divinitate şi acest lucru, în ciuda
tuturor intemperiilor, trebuie să-l ajute să dăinuie chiar şi atunci
cînd se pare că nu mai e loc decît într-o eternă disperare.
– Se ştie că optzeciştii, nouăzeciştii sunt scriitorii ce alcătuiesc o
generaţie aparte, însă între ei n-a existat, şi nu există pînă în
prezent, o armonie, o Înţelegere desăvîrşită. Care să fie explicaţia?
– Această întrebare e tocmai potrivită pentru teoreticienii
generaţionismului literar basarabean. Or, eu sunt o generaţie aparte
оn cadrul nici unei generaţii. Eu am fost şi am rămas, din fericire,
„singur printre poeţi”, vorba lui Sorescu, singur „tîrînd pianul pe
scări”, vorba aceluiaşi poet, aproape că neajutorat de nimeni, În
afară de Dumnezeu şi nopţile de insomnie. La sigur, de făceam parte
din generaţia ratată ’90, cea care profesează fără nici o ruşine
pornolirica (citat: Theodor Codreanu) eram şi eu un scriitor ratat, un
autor desăvÎrşit de nimicuri.
Eu Însă, sătul de toţi pigmeii şi piticii literari ce mi se cocoţau pe
umeri, m-am scuturat de  nerozie, dar m-am ales cu un regiment de
păuni făloşi, răzbunători şi supăraţi la culme că nu am acceptat să le
fac sluj. Balalaicile lor nu mă inspiră, măştile lor de
pseudochristoşi nu mă încîntă, eu mi-am zidit, piatră cu piatră, un
schit al propriei tăceri, în care-ngenunchind m-am rugat, am scris
şi-am nădăjduit întruna. Poezia are conturul şi candoarea sufletului
tău. Are „libertatea de-a trage cu puşca”, e „mai veşnică decît un
imperiu” şi e sau nu e. „Restul e tăcere”.
Şi-apoi oricare operă de autor nu trebuie să fie una singulară, ca un
rîu care curge în marea literaturii intersectat doar de mirarea din el
însuşi?
– După o foarte frumoasă şi spectaculoasă ieşire în lume, cu 27 volume
scrise Între anii 1995-2006, a urmat o mai puţin spectaculoasă …
tăcere… E posibil ca un poet să păstreze atîta discreţie faţă de
poezia sa?
– Nu ştiu dacă am devenit prizonierul propriei incertitudini (frumoasă
autodefinire, nu?), dar eu am scris tot timpul, ÎncÎt doar spaţiul mai
rămînîndu-mi la ÎndemÎnă, l-am rescris şi pe-acesta pÎnă la urmă.
Problema e alta: Traianus scrie atÎt cÎt nu poate publica / edita
nimeni.
Despre Sadoveanu se zicea că scrie atîta cÎt nu poate citi nimeni.
Recordul meu personal (poate nu doar personal?) a fost că am comis 65
de poezii Într-o zi. Apropo, cel care a zis primul că Traianus
reprezintă o generaţie singulară e Victor Teleucă. Dar asta-i cu totul
altă temă pentru alt interviu din alt veac.
N-am unde publica, frate Vitalie, poezia poezie, vorba lui Arghezi, nu
e cotată la revistele noastre li(f)terare, nici la premierea cărţilor,
nici la tÎrgurile din cartier. Dar eu, În pofida tuturor
vicisitudinilor, am scris. Altceva e că n-am afişat acest lucru.
Am scris, am editat şi am suferit, înseamnă c-am fost fericit.

Chiar dacă, la aproape 30 de cărţi, n-am „realizat”… nici o lansare.
– Între dublul debut cu „Poemele regretelor tÎrzii” şi „Risipitorul de
iubire” din 1995 şi volumul „Atentat la veşnicie” din 2006, deşi se
întinde un timp, nu este un hiatus, ci o continuitate ideatică şi
formală.
Eşti de părerea că poetul trebuie să rămînă fidel formulei, iar
aceasta să corespundă structurii sufleteşti şi talentului său, sau e
cazul să accepte tentativele modificărilor?
– Venim din tradiţie, nu putem rămîne în ea, scriam într-o carte.
A te crampona Într-un unic registru nu e soluţia optimă a reuşitei
unui scriitor, dar şi a experimenta pÎnă la şi după 50 de ani – e un
fapt ingrat şi o pierdere inutilă de timp. Nu te salvează, s-a
demonstrat în istorie de atÎtea ori, nici toate lecturile lumii.
Îmbinarea tradiţiei cu modernitatea este cheia pe care am căutat-o şi,
sper, am găsit-o şi n-am uzat-o nici atunci cÎnd am scris poeme, nici
cÎnd am scris sonete, colinde, eseuri, maxime, distihuri, unistihuri,
cÎntece etc.
– Comentează, dacă doreşti, originalitatea cazului pe care Îl
reprezinţi În cultura noastră – de preşedinte al unei societăţi
culturale şi de producător autorizat al Festivalurilor naţionale de
muzică uşoară „Maluri de Prut” şi „Steaua Chişinăului”.
– Mai Încerc să realizez şi un Concurs pentru copiiI nevăzători cu
genericul „Un soare-n noaptea cît o viaţă”  şi un Festival de poezie
cÎntată şi muzică folck „Unde-s doi puterea creşte” (duplex
Chişinău-Iaşi).
Un lucru e curios, dar adevărat, că legendarul pe timpuri festival
„Maluri de Prut” l-am organizat fără un leu românesc, în pofida
guvernului agrariano-socialist care interzisese demararea acestuia la
1995.
Simbolul Părăsii Phoenix ne-a ajutat să fim, să rezistăm, să ardem şi
să renaştem din propriul scrum pentru-a zbura din nou spre soare.
Cele mai importante nume ale muzicii uşoare din România au evoluat în
decursul anilor la Chişinău, iar talentele certe de azi ale Moldovei
şi ale României s-au lansat, În mare parte, la cele 2 acţiuni –
eveniment realizate de subsemnat.
Dar să fim modeşti şi să trecem la următoarea Întrebare.
– În momentul de faţă unde-s orientate gîndurile tale? Ce scrii, ce ai
vrea să mai Înserezi şi ce ai dori să faci în timpul apropiat?
– După ce am dat luminii Încă două ediţii ale volumului „Atentat la
veşnicie” (bine primit de cititori, nu şi de juriul Uniunii
Scriitorilor), m-am retras În lumea celor mici şi neprihăniţi,
dăruindu-le cărţile: „Ciocîrlia cÎntă fără tălmăciri ” şi „Din cartea
copilăriei”, apoi, la iniţiativa şi cu suportul Guvernului Moscovei am
realizat o ediţie nouă a tălmăcirilor din Anna Ahmatova şi Ivan Bunin,
ca să-mi apară şi cartea „Eternul înnăscut”, la editura „Lucian Badian
Editions” din Ottawa (Canada).
 Anul 2009 mi-a bucurat inima cu volumul de psalmi „CÎnd s-au fost
spus Îngerii” (Editura Epigraf, Chişinău, postfaţă de poetul şi
criticul literar Eugen Dorcescu din Timişoara), volumul În limba
engleză „Inborn Into Eternity” (Editura „Lucian Badian Editions”,
Ottawa, Canada, tălmăcire de poeta canadiană de origine română,
Luminiţa Suse) şi trilogia „Regăsit în cer” (600 pagini de poeme
datÎnd cu anii 2000-2008), Editura MEGAMIX din Iaşi, cu prefaţă /
postfaţă de Tudor Palladi, Theodor Damian, (SUA), Theodor Codreanu,
Marius Marian Şolea, Radu Cârneci, Paul Everac, Adrian Păunescu, A.I.
Brumaru,  Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu şi Mihai
Cimpoi.

Doar În 2008 mi-au găzduit poemele  peste 40 de reviste literare şi de
cultură din România.
Iar de ceva timp lucrez la două proiecte şi anume: „Dicţionarul
scriitorilor români contemporani de pretutindeni” şi „Antologia
poeziei româneşti În mileniul trei”, care pÎnă la urmă s-ar putea să
ia forma unui eveniment editorial mixt: Dicţionar – Antologie (vezi
Dicţionarul – Antologie a scriitorilor din Bistriţa – Năsăud etc.).
De ne-ar da Dumnezeu zile şi nopţi mai ales pentru scris, că de idei
n-avem cum să ne plîngem.
– Să nu ne pierdem, deci, răbdarea.

UN INTERVIU DE VITALIE RAILEANU – Chişinău

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s