„Infracţiunea de a fi” – Adrian Păunescu

de Cristian NEAGU

– Partea I –

 

Motto:

 „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce

   cel dintâi cu piatra.”

                           (Evanghelia după Ioan, 8, 1-11)

Aş putea fi întrebat, – bănuit de nostalgia trecutului – dacă nu cumva, alegându-mi ca temă portretizarea omului de cultură, Adrian Păunescu, încerc subtil reabilitarea controversatei sale personalităţi, (de care în mod sigur nu are nevoie) găsindu-mă eu, un condeier abia afirmat, să aduc cu mult după al doisprezecelea ceas, atenţiei publice, aspecte deja cunoscute, riscând inutilitatea efortului… Ei bine, după mulţi ani de aşteptare, consider că am o datorie morală prin faptul că am fost cândva discipolul acestui geniu rebel, să fac cunoscut ceea ce nu s-a spus până acum despre structura sensibilităţii native a domniei-sale, a operei, şi a preţului plătit pentru acestea, dar nu înainte de a-i întreba la rândul meu pe înverşunaţii săi polemişti, cât de bine îl cunosc prin, dar mai ales dincolo de cărţile sale?  A fost – aşa cum se spune – poet de curte? Lingău comunist? Ce se ştie despre viaţa lui personală? Desigur, a deranjat pe mulţi când a devenit fenomenul Păunescu, dar mai ales atunci când s-a prevăzut că istoria literaturii, (nu cea manolesciană sau ştefănesciană, ci una nepărtinitoare)  îl va aşeza lângă zei, numindu-l Pontifex Maximus al deceniului `75 -`85. Da domnilor, din acest motiv s-a reuşit „glorios” instalarea unei psihoze menite să diminueze acest fenomen, şi să menţină presupunerea ca şi realitate în prizonieratul efectului denigrator, convingându-mă astfel că spiritul dâmboviţean bazat pe criteriul: „n-am văzut, dar aşa vorbeşte lumea,” funcţionează perfect, mai ales când conceperea unei astfel de practici aparţine câtorva „confraţi” ai săi, încadraţi corespunzător normelor impuse de fostul regim, dar care după 1989, au dat în brânci să îmbrace convingătorul veşmânt al disidenţei, plesnind apoi pe ici, pe colo, de atâta filozofie capitalistă, în timp ce el, acelaşi Adrian Păunescu, rămas consecvent convingerilor sale, ne demonstra, –  trăind cu demnitate conjunctura nefavorabilă vieţii, – care este diferenţa dintre poziţia de drepţi şi cea verticală.

Vom supune instanţelor morale „rechizitoriul” poeziei păunesciene de atitudine, –tendenţios implantat publicităţii –  pentru a demonstra „datul cu părerea” în mod gratuit, din necunoaştere şi viciu clevetitor, în timp ce azi-acuzatorii, nu pot demonstra cu nici măcar un singur rând scris în acea perioadă, curajul de a acuza (ironiza) orânduirea, de a se împotrivi. Să începem prin a alcătui portretul spiritual, dar şi determinarea  dezacordului său asupra factorului politic decizional:  „Mă-ntorc din epocă, în casa mea,/ Vreau noapte cu intrare separată,/ Nici un străin în inimă nu-mi bată, (atenţie!) / Nici politruci în spate să nu-mi stea, (ceea ce demonstrează motivul determinării sale fruste)  / Nu-mi lumineze fruntea nici o stea, (roşie în cinci colţuri, n. n.) / Să fiu doar fiu, iubire,om şi tată,/ Să bat în cuie uşă, steag, cravată, (ideea izolării)  / Nici să nu dau, nici nimenea să-mi dea./ De epocă sătul sunt până-n gât,/ Şi ei de mine poate-i este silă, (să fim drepţi judecători ai versurilor ce urmează) /Las masca mea vitală în argilă,/ Că vreau să mă retrag numaidecât./ Umil cârpaci de epocă umilă,/ Tot ce-am urcat mai am de coborât.” (Împlinire coborând1981)  Coborârea, (retragerea) nu şi-o putea împlini, dacă ne gândim la angrenajul  politic al perioadei comuniste din anii „80. Alege să rămână însă „cârpaciul epocii umile,” zdrenţuite, fără a se gândi să emigreze: „O rândunică sunt, în iarna mare/ Aripile mi-au ars, (a se presupune cine…) gâtleju-i sec/ Asupra păsărimii e înec/ Şi soarta lor m-atinge şi mă doare/ Dar eu, acesta, sunt acela care…/Sunt rândunică, însă n-am să plec.” (O rândunică-n iarnă1981), asumându-şi riscul de a împrospăta calitatea actului de cultură, înfruntând directivele şi cenzura, introduce în paralel cu şablonardele omagii impuse, un curent  libertinist, iniţiativă transformată ulterior într-un succes răsunător. Pentru acest fapt, astăzi, (abia astăzi) este numit duplicitarul a căror versuri „ies dintr-o încredere în cosmetizarea comunismului […] un azil de versuri orfane […] un enorm bâlci de de sentimente contradictorii. […] Se adaugă obstinaţia autorului de a aborda problemele mari, reale sau închipuite, ale epocii în care trăieşte, obsesiile hugoliene şi heliadeşti, mantia albă, aspiraţia de a deveni oracol şi de a vorbi de la egal la egal cu mai – marii lumii.” (Tudor Cristea,  Riscul pe cont propriu, Adrian Păunescu sursa: Agonia.net)  Concluziile trase de onorabilul critic literar (director al revistei Litere din Târgovişte) sunt – pe alocuri –   slabe de ţâţâni, uitând domnia-sa să dezvolte pe tema psihologică în contextul determinant al poetului, de cele mai multe ori influenţat de mediul socio-politic în care acesta este nevoit să creeze, să trăiască, să reziste, asumându-şi construcţia unui culoar de refugiu cultural (din calea binecunoscutului limbaj de lemn, lozincard…) prin care conducea zeci de mii de oameni, şi bineînţeles că din când în când, trebuia să „tune”, Partidul, Ceauşescu, România, pentru a asigura cât de cât această parcurgere. Dar, aşa cum am învăţat de la înaintaşi, artelor, şi nu numai lor  le e dat să exorcizeze fantoma privirii stând la pândă. Mă aşteptam ca distinsul confrate să susţină o analiză, pornind de la idiomatica indispensabilă poetului liric, prin caracterul activ pe care îl trădează limbajul convenţiilor sociale în formularea experienţelor asupra includerii determinării, ce răspund atitudinii practice fundamentale, identificându-se în dominanta versului.  Ar mai fi fost destul de interesantă tema sufletului solitar, executant fără convingere a sarcinilor de partid, căci iată ce mesaj au versurile destul de riscante, şi totuşi tipărite la acea vreme: Prin aerul de fulger şi gâlceavă/ Mă mai rotesc cu greu pe mine însumi/ Din întrebarea-mi vine şi răspunsu-mi/ Am libertatea apei într-o ţeavă.”  (Poezii de până azi, 1978, la numai cinci ani de Cenaclu)  Se va înţelege poate că „proprietarul” Cenaclului Flacăra nu era Păunescu. „Infiltrări” supraveghetoare erau totuşi prezente la fiecare spectacol, până când acestea, au şi creat acea diversiune din 1985 pe stadionul Petrolul, desfiinţând atât Cenaclul cât şi pe animatorul acestuia, care devenise „instigator  periculos al maselor.” Ne mai amintim „Antedeluviana” – 1981?   „O neam crucificat romano-dac,/ Vei fi înmormântat pe verticală/ Poporul meu mutat de tot la coadă,/ Şi-atâta mai conjug: nu se mai poate!”  Dar de Zalău – 1984 ?  Atunci când după spectacol a trebuit să dea cu subsemnatul la Bucureşti, în faţa lui Mihai Dulea, preşedintele C.C.E.S. datorită versurilor recitate vulcanic în faţa a câteva mii de spectatori, aceiaşi care i-au scandat îndelung numele: „Ce cântece muncitoreşti sunt alea/ De care muncitorii n-au habar?…/M-am săturat de falsuri, minciuni şi de prostii/ Vreau opere complete, nu opere alese… / mai bine tipăriţi pe Preda/ El, dintre pământeni, cel mai iubit.”  sau: „Să mergem deci să cerem aprobare/ Când să vorbim şi noi puţin mai tare,/ Când este ora bună de culcare,/ Când doare pe acel pe care-l doare.”  (Aprobări1981) după cum şi… „Opriţi informaţia unilaterală,/ cancerul societăţii socialiste/ multilateral dezvoltate!” (Informaţia unilaterală – 1984) Nu-i aşa?… Curată cosmetizare a comunismului de după 1971!  Apropo, Maestre!  Catalogaţi procentual poezia păunesciană drept „moloz, mult moloz.”  cu toate că este numit de publicul larg, cel mai mare poet în viaţă. Citându-vă din preţioasele scrieri (unde, fără excepţie stilul determină personalitatea) aveţi dreptate: „Împrejurul drumului prăfuit ce se pierde în zare, se întind măştile.”   (Treaz…)  Sunteţi totuşi un estet rafinat, şi nu cum declaraţi în poezia „Eu sunt” (primul vers al strofei trei) Slăbuţ însă la categoria riscului condeieristic în perioada comunistă, fără a vă considera astăzi ciuperca răsărită după revoluţie, căci toate s-au dovedit a fi otrăvitoare. Oare ce făcea domnia-voastră când Păunescu – prin decret prezidenţial – era declarat unic şomer al statului socialist? Moloz, mult moloz…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s