Drumul oaselor

 

 

PAUL ERSILIAN ROŞCA

Bistriţa

PREMIUL I la secţiunea  PROZĂ şi PREMIUL DE EXCELENŢĂ „Ion FAITER”

la concursul literar ARIPI de DOR, ediţia a IV-a, 2009 – MEDGIDIA

          Pleoapele grele se lasă toropite de somn. Nu-mi mai simt trupul care pluteşte între două lumi pe care încerc să le înţeleg şi care mi se par atât de diferite. Dar ştiu că mă îndrept spre un tărâm al suferinţei, un tărâm în care se îngrămădesc nişte fantome ale trecutului. Câmpiile Elizee mi se desfăşoară în faţa ochilor pline de tânguiri, braţele slabe ale deţinuţilor se întind rugător spre mine. Privesc cu atenţie în ochii lor vii şi iau în mână scrisori îngălbenite de timp pe care ei nu au mai apucat să le trimită libertăţii. Mă roagă mut să-i ajut, dar ştiu că nu o pot face, nu pot decât să-i las să-mi intre în minte, să-mi povestească ceea ce ei au văzut.

Se apropie de mine umbra lui Maniu. Îl recunosc uşor după mustaţa fină, după mersul demn deşi ezitant. Zeghea lui veche era frumos aranjată, semn că oarecând purtase haine mai bune. Mă ia de mână şi brusc mă străbate un fior. Era rece ca gheaţa, o răceală mortuară. Îmi zâmbeşte trist şi mă trage după el. Ezit pe moment dar apoi intru în jocul lui. Sunt cuprins de o spirală de lumină care mă trimite într-un tunel de foc, un foc pe care-l ating dar care nu-mi răneşte mâna.

Întuneric ! E frig şi umed, aud în liniştea nopţii picuri grei de apă picurând pe pereţi. Ating cu vârful degetelor pereţii uzi. Oare unde sunt? Întunericul pare să se risipească şi disting formele neclare ale unei ferestruici, o gaură mică în zid prin care văd o stea. Doamne ce frumoasă e! Un fior de bucurie mă străbate, parcă sunt parte din univers, parcă trec de zăbrelele geamului şi mă înalţ până la cer. Cineva tuşeşte lângă mine şi mă retrag speriat: nu sunt singur! Mă apropii de un pat metalic cu o saltea subţire de paie putrede şi ating faţa celui ce zace acolo. E fierbinte şi plină de sudoare, o sudoare a morţii. Obrajii supţi, ochii stinşi, toate-mi demonstrează că cel de lângă mine nu mai are mult de trăit. Strig cu putere: ,,Să vină un preot! Omul acesta moare!” Dar nimic, doar paşii pierduţi ai gardianului pe hol, paşi ce se îndepărtează acompaniaţi de un râs abia reţinut în gât. Ce oameni, ce suflete, gândesc eu acum. Aud în spatele meu un geamăt şi mă apropii de cel ce stă întins pe pat. Mă ia de mână şi mă trage spre el de parcă vroia să-mi spună ceva. Buzele reci şi vineţii se ating de urechea mea şi-mi şoptesc: ,,Rezistă fiule, pentru tine este doar un vis urât.” Îl întreb unde mă aflu şi-mi răspunde stins: ,,La Sighet.” Cu o ultimă   zvâcnire se stinge uşor, pe cer ridicându-se soarele portocaliu. O lacrimă se scurge pe obrazul meu. A murit Maniu.

Deschid ochii şi zăresc lumina palidă a lunii ce intră pe fereastră. Perna udă-mi demonstrează că tocmai am avut un vis urât. Stau şi-mi amintesc limpede cele petrecute parcă aievea. Să fie oare un semn sau proiectarea în subconştient a celor citite până acum? Adorm fără a fi găsit răspuns întrebărilor mele.

O umbră de panică mă cuprinde când îmi dau seama că sunt iarăşi pe aceleaşi câmpii ale suferinţei, pline de cei care au murit apărând o cauză a libertăţii de mult pierdute. Liniştit privesc cortegiile de oameni slabi ce trec plutind prin ceţurile veşniciei. Ce mulţi sunt, Doamne ce mulţi! Un chip patriarhal îmi atrage atenţia. E un bătrân ros de ani, cu părul alb şi lung asemenea imaginii bunicului din copilărie. Faţa lui e brăzdată de cutele adânci ale suferinţei. Are un mers aplecat semn al unei gârboviri premature. Îl opresc pentru a-i afla povestea. Se uită fix în ochii mei şi mă întreabă parcă de unde sunt, de ce nu fug de acel loc plin de jale. Buzele lui subţiri schiţează un zâmbet atunci când înţelege că vreau să-i ştiu povestea.

Un opaiţ cu seu de oaie luminează o galerie lungă cu pereţii joşi. Mă întreb unde sunt de această dată, unde am fost dus de bătrânul mag pe care tocmai îl pierd din vedere. Lumina slabă proiectată pe tavan prelungeşte umbrele ce mă înconjoară. Cu siguranţă sunt într-o mină, o mină ale cărei zgomote le aud înfundate, mai mult nişte ecouri. Mă îndrept în necunoscut şi brusc văd în faţa mea un gardian ce fumează liniştit o ţigară. Oare mă va soma? Trec pe lângă el şi nu schiţează nici un gest semn că nu mă vede. Mă aşez în faţa lui şi-i flutur mâna, dar el nu mă vede. Înţeleg că eu nu exist pentru el, sunt o entitate dintr-o altă dimensiune, o fiinţă a viitorului pe care el nu are cum să o perceapă. Acum ştiu de ce nu mă auzise gardianul de la Sighet, eram un prezent aievea doar pentru cei aflaţi în clipa morţii.

,,Bătrânul, unde e bătrânul meu?!” O iau la goană în direcţia în care privea gardianul ce-şi fuma ţigara nepăsător. Mă împiedic de un târnăcop ruginit de trecerea timpului şi de uitare. Mă ridic şi aud un zgomot asurzitor, un tremur se transformă într-o erupţie de praf şi întuneric. Lumina se stinge, ţipete se aud în galerii. Pe lângă mine trece alergând gardianul pe care-l şi uitasem. Mă iau după el şi după lanterna pe care tremurător o împotriveşte beznei de nepătruns. Ajungem la o intersecţie a două galerii şi văd doi oameni ce se sprijină reciproc. Sunt murdari şi plini de răni. Aud ca prin vis despre o prăbuşire, despre un accident ce se petrecuse la detonarea artificierului. Îl aduc şi pe el. E bătrânul meu. E mort. Mă îndrept cu ceilalţi spre o pată de lumină ce se lăţeşte în orizontul galeriei. Briza proaspătă de afară inundă totul, bătrânul nu mai are cum să o simtă. O placă de lemn de brad stă trântită la pământ roasă de carii şi şobolani. Cavnic. Mina de plumb sfârşise pe bătrânul al cărui nume nu-l voi afla poate niciodată. Mă întreb de ce el, de ce un bătrân este închis la mina de plumb? Gândurile-mi năvălesc dureros în minte. De ce un bătrân atât de blând? De ce el?

Nici nu mai ştiu noţiunea timpului şi acest aspect ajunge să nu mă intereseze. Deja îmi place tot acest joc, această pendulare între dimensiunile timpului. Ajuns din nou pe veşnicele câmpii al tristeţii mă întreb care va fi următorul pas, noul loc unde voi merge în periplul meu imaginar. Nu sunt şocat de cele ce văd, devin parcă parte din acest univers straniu şi fascinant. Un preot bătrân trece prin spatele meu. Îi simt prezenţa ca pe o aură de energie şi mă întorc să-l privesc. Reverenda veche şi peticită păstrează memoria unor timpuri în care văzuse biserici şi mănăstiri pline de farmec.

Părintele mă binecuvintează şi mă invită mut la călătoria noastră. Oare unde voi merge de această dată? Am văzut deja două închisori şi de fiecare dată însoţitorul meu murise. Nu doresc să fie la fel şi de data aceasta căci nu aş vrea să pierd mirosul de mir şi de tămâie pe care barba rară a părintelui îl degajă.

Mă izbeşte mirosul fad şi aerul îmbâcsit pe care plămânii sunt nevoiţi să-l inspire. Ameţesc şi cad fără să-mi dau seama pe un prici pe care se mai află doi muribunzi. ,,Doamne unde sunt?!” Nu vreau să trăiesc iar clipe de groază. Închid ochii cu speranţa că voi adormi şi mă voi trezi din acest vis urât. Stropi calzi îmi cad pe faţă şi deschid ochii speriat. Cineva umblă la un hârdău cu apă. E preotul meu. Mă hotărăsc să-l urmăresc, dorind să pătrund enigmaticul chip pe care îl are. Se îndreaptă tăcut spre un calorifer vechi şi plin de mucegai şi începe să bată tăcut în el. Loviturile devin ritmice şi dese, semn că urmează un tipar doar de el ştiut. Se face linişte în celulă şi doar acum văd ochii aţintiţi în direcţia lui. Zeci de figuri palide privesc cu jind, ascultă în tăcere baletul frenetic pe care degetele părintelui îl execută cu atâta uşurinţă şi relaxare. Un murmul se aude, o rugăciune se înalţă din piepturile zdrobite de tortură spre cer. Aud înfundat nişte cuvinte atât de familiare: ,,Tatăl nostru care eşti în ceruri…”. Închid ochii şi ascult şi parcă acum înţeleg cu adevărat dimensiunea acestei rugăciuni, căldura şi puterea pe care bieţii condamnaţi o pun în ea. Părintele lăcrimează şi se îndepărtează de lângă calorifer. Săvârşise rugăciunea de seară pentru cei din celulele vecine. Faţa lui radiază, o lumină divină îl înconjoară şi eu sunt convins că este un sfânt, un sfânt al închisorilor. Încet, toţi se aşază pe priciurile de lemn şi visează la o zi a eliberării, la un moment în care vor putea să-şi strângă în braţe copilaşii ce au uitat chipul părinţilor, la clipa în care vor putea îmbrăţişa pământul reavăn într-o dimineaţă de vară. Cu toţii visează şi uită de arpacaşul rece care tocmai a fost adus şi azvârlit pe lutul celulei. Nu le este foame, se satură spiritual şi apoi mor, se sting asemenea lumânărilor uitate aprinse de un pustnic pe munte. Jilava, cu siguranţă aici mă aflu. Mă străbat mii de gânduri care necontenit se ordonează în minte asemenea deţinuţilor la plimbarea de dimineaţă. Ce vis, sau oare e realitate? Nu, nimeni nu mă vede, doar bătrânul preot îmi zâmbeşte cald de pe podeaua rece pe care doarme. Mă vede cu ochii minţii şi înţeleg că eu sunt rezultatul rugăciunilor lui, sunt visul lui materializat în viitor. Acum ştiu! Se rugase pentru libertatea pe care el nu o va mai apuca, şi se bucura de viziunea pe care Dumnezeu tocmai o arăta ochilor săi. Genele lungi se lasă uşor peste ochii lui albaştrii, adoarme şi eu sunt bucuros că nu se repetă episodul dureros al morţii. Mă îndepărtez treptat de prici şi ajung la uşa celulei, o uşă grea, o uşă de mormânt pentru cei închişi dar care era un abur pentru spiritele lor vii.

Soare şi vânt. Ochii mi se strâng îndureraţi de lumina crudă ce-i inundă. De data aceasta nu mai poate fi vorba despre umbre. E prea multă lumină, este prea alb. Căldura mă învăluie şi un ciulin îmi atinge piciorul. Deschid un ochi pentru a cerceta timid cele ce sunt în jurul meu. O câmpie stearpă şi nesfârşită îşi desfăşoară albul murdar cât vezi cu ochii. E soare, e cald, e pământul uscat, e Bărăganul. Pământul calcinat de secetă absoarbe însetat picăturile de sudoare ce se prăvălesc de pe tâmplele mele. Păşesc nesigur fără a avea un orizont al aşteptărilor. În faţă se deschide un peisaj sumbru. Mii de furnici străbat cărări de piatră galbenă. Privesc şi-mi dau seama că sunt oameni, sclavii piramidelor moderne, care cară cu spatele lor tocit coşurile grele de papură. Se sapă un canal, unul lung ce se pierde în orizontul tremurător. Ciocanele şi cazmalele sparg liniştea câmpiei înţesate de strigătul ascuţit al greierilor. Mă apropii şi văd că sunt lovit cu forţă peste

spate. Mi se pune o lopată în mână şi sunt trântit la pământ pentru a lucra. Deci sunt văzut! O panică de nedescris mă cuprinde când înţeleg că visul devine realitate. Un bărbat de lângă mine mă îndeamnă să muncesc, altfel voi fi băgat la carceră. Doamne cum de e posibil aşa ceva?! De ce eu? Fără tragere de inimă umplu coşul cel mai apropiat sub supravegherea gardianului ce spumegă între dinţii strânşi: ,,Banditule!” Iau coşul greu în spate şi pornesc spre o movilă de bulgări de pământ pe care o văd în depărtare. Trec pe lângă zeci de oameni care se mişcă încet, epuizaţi de o muncă inutilă şi fără orizont. Nu pot decât să-i privesc şi să le plâng de milă, o milă care se citea şi în ochii lor atunci când mă priveau. Mă uit cu atenţie la mine şi-mi dau seama că sunt slab, un schelet învelit într-o piele ce devenise tare ca scoarţa. Hainele mele rupte de mult nu-mi mai oferă nicio protecţie. Răni vechi de pe front îmi amintesc că tot ce văd trebuie să fie real. E cald şi-mi este sete. Mă aşez lângă un morman de pietre dorind să simt atingerea umbrei.

Mâna deschide un buzunar care miraculos scăpase întreg. Scot o foaie de hârtie ruptă la colţuri şi o citesc. E vorba despre mine, e vorba despre Sighet, Cavnic şi Jilava. Nu înţeleg. E povestea mea scrisă aievea.

Înţeleg acum că totul fusese un vis, totul era o iluzie. Canalul era o certitudine. Perna udă nu era decât libertatea pe care o voiam, asistam la moartea celor care erau ca  mine, închişi la mile şi mile depărtare. Eu sunt viu, ei sunt morţi. Închid ochii şi mă văd din nou pe câmpiile Elizee, de data aceasta sunt printre ei. Un tânăr mă priveşte. Îi întind scrisoarea galbenă dar nu o primeşte. Vrea să ştie povestea mea deşi nu o poate spune. Privesc şi văd că-mi seamănă. Să fiu eu, să fie altul. Îl iau de mână şi-l chem după mine. Văd că zâmbeşte şi vine.

Deschid ochii şi văd lumina Bărăganului. Aplecat spre mine stă un tânăr, tânărul din vis. Îi şoptesc la ureche: ,,Rezistă fiule, pentru tine e doar un vis urât!” Am simţit ceva în mine că se stinge. E poate o iluzie sau e mai mult. Pleoapele grele se lasă toropite de somn. Nu-mi mai simt trupul care pluteşte între două lumi pe care încerc să le înţeleg şi care mi se par atât de diferite. Dar ştiu că mă îndrept spre un tărâm al suferinţei, un tărâm în care se îngrămădesc nişte fantome ale trecutului. E întuneric şi e frig. Treptat plutesc, nu-mi mai simt corpul. Oare mor?

E cald, e bine, e lumină. Maniu, moşul meu de la mină, preotul, toţi mă aşteaptă. ,,Bun găsit prietenii mei, bun găsit!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s