SUFERINŢA ca stare de spirit

de Prof. Dr. Const. MIU

 

         În cele două volume de versuri publicate până acum de Cristian Neagu (Recidive, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2006; Potcoava cu ghinion, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2008), în secţiunea dedicată erosului se poate sesiza nostalgia departelui după iubirea adevărată şi rămasă între cutele inimii. De aici, suferinţa ca stare de spirit a poetului.

Există în lirica lui Cristian Neagu un timp al rememorării, subsumat căutării timpului erosului, pierdut cândva şi recuperat afectiv, prin retrăirea crâmpeielor de viaţă alături de cealaltă jumătate a clepsidrei inimii.

O fotografie cu fiinţa iubită, regăsită întâmplător, devine adjuvant pentru intrarea într-un timp al erosului (devenit din perspectiva prezentului illo tempore), al trăirii la superlativ: „Întâmplător, am regăsit o fotografie/ Cu noi doi, pe când ne iubeam profund/ E mult de-atunci… Cuprins de nostalgie/ Deasupra inimii, pe gânduri o ascund.// Se spune că nu a fost să fie/ Chiar dacă ne-am iubit la superlativ./ Vorbind cu tine, cea din fotografie, / Mă mint că nu te-am pierdut definitiv.” (s. n., Fotografia, p. 88). Există un paradox în strofa finală, care se cere detaliat: unicitatea femeii aparţine trecutului imortalizat în fotografie – „Femeia mea, unică între femei/ (…) Clădit-ai poate-n lume un temei, / Dar în fotografie, ai rămas cu mine.” (p. 88).

Poetul are şi un calendar al sufletului :  o dată anume se cere a fi celebrată, după un anumit ritual. Din această perspectivă, trecutul devine prezent – unul al trăirii şi retrăirii, iar petrecerea înseamnă, în fond, recuperarea afectivă a acestei date din calendarul sufletului: „Adună în gânduri, pe cele mai frumoase/ Şi petrece cu mine o dată pe an/ Noaptea aceea din douăzeci şi şase/ A unui trecut şi prezent februar. / Aprinde lumânări, nu prea multe/ Lângă cupa cu vin roşu-brun/ (…) // Când totu-i trecut, şi ai altă soartă/ Petrece cu mine acel pierdut februar.// Renasc pentru această noapte/ Visând să petrec cu tine, ca atunci.” (Petrecere cu mine, p. 90).

Lui Cristian Neagu îi place să trăiască într-o lume a amintirilor, subsumată erosului: „Într-o lume a mea continui să rămân/ Suma unor amintiri destrămate.” (Nostalgii finale, p. 97). Această lume, de care vorbeşte poetul, are câteva repere – micro-toposuri cunoscute de cei doi îndrăgostiţi de odinioară şi îndrăgite, în egală măsură: „Repere întâlnite, trezind amintiri/ Rămân locurile prin care ne-am oprit. / Un parc, un colţ de stradă, câteva clădiri,  / Trecut este doar timpul în care ne-am iubit.” (s. n., Repere, p. 89). Aceste locuri sunt martorii tăcuţi ai poveştii de dragoste. Lacrima ascunsă-n gene este semnul retrăirii dureroase, la gândul că nu se poate sta cu faţa spre trecut, ci doar cu inima: „Gândul ne va duce la acea vreme/ Când astfel de locuri vom străbate, / Ascunzând o lacrimă într-un clipit de gene/ Apoi… vom trece mai departe.” (p. 89). În Nostalgii finale, „locul acela” ştie o poveste secretă. Este şi el un intermediar în retrăirea „poveştii”. Timpul este unul subiectiv, sufletul estompând graniţa coordonatelor sale obiective: „Iar cu ochii minţii o revăd pe ea/ Cea păstrată-n suflet şi ieri, şi azi, şi mâine.” (s. n., p. 97). Poetul are nostalgia tânărului de altădată, cu atât mai mult cu cât revederea acelui micro-topos al erosului este făcută după un timp îndelungat: „De amar de ani, nu am mai fost aici./ În colţul străduţei ascunsă de gară. / Din mine se desprinde tânărul de-atunci/ Sărutând în noapte o rumenă fecioară.” (p. 97).

Erotica  lui Cristian Neagu este bântuită de durerea obturării relaţiei dintre cei doi parteneri, şi ea este cu atât mai acută, cu cât, în ciuda trecerii amarului de ani, iubirea tânărului de odinioară a rămas la fel de incandescentă. Cutremurătoare sunt poeziile care au ca temă suferinţa în iubire. Dureroasă este iubirea abia îmbobocită şi care păleşte dintr-o pricină măruntă, încât întrebarea pe care şi-o pun cei doi parteneri, în legătură cu sfârşitul, se strecoară insinuant în suflete. Gestul mâinilor întinse rugător relevă neputinţa surmontării barierelor din calea inimii: „Lacrimile ni s-au contopit/ Sărutându-ne prelung a despărţire/ Întrebându-ne de ce a trebuit/ Să sfârşim povestea noastră de iubire?// Zadarnic mâini spre tine-ntind/ Iar tu plângând mă vrei în braţe, / Căci sufletele noastre se desprind/ Pustii şi fără de speranţe.” (Despărţire, p. 87). Clipa de iubire păstrată în cuget şi-n simţire transgresează viaţa pământeană, iar memoria afectivă o păstrează la modul superlativ: „Nu vom uita că ne-am întâlnit/ O clipă, în viaţa noastră pământeană/ Recunoscând că ne-am iubit/ Doar gândului de mare taină. // Vom fi străini pe drumuri diferite/ Călătorind mânaţi de un destin/ Aducându-ne din când în când aminte/ Că ne-am iubit cum n-o să mai iubim.” (s. n., Şermi, p. 85).

În Portret pe piatră, eul poetic încearcă gestul detaşării de irisul astral şi, cu un zâmbet dezinvolt, ar vrea să lase totul în urmă, însă va recunoaşte că nu face decât să se mintă, căci obsesia ochilor fiinţei iubite rămâne: „Am cuibărit suspinul sânului de Lună/ Încercând să zâmbesc – oarecum – dezinvolt/ Crezând că pot lăsa totul în urmă; / Mă mint, mă lupt, şi totuşi… nu pot.// Sunt cuprins de obsesia unui iris astral/ Cu fiorul iubirii prin genele lungi/ Şi lacrimi zvântate pe un vechi calendar/ Mărturisesc durerea din rănile adânci.” (p. 31). Poetul nu poate uita durerea iubirii pierdute, el conştientizează că orice ar face, chiar de-ar lua viaţa de la început, a fost ursit să aibă parte de frământări: „Nu pot să trag, deşi… aş trage/ Cortina vieţii la-nceput,/ Modificând astfel pasaje/ Spre-a nu mai pierde ce-am pierdut. // Nu pot să dau, deşi… aş da/ Regretele contra uitare, / Căci poate toată viaţa mea/ Am fost ursit spre frământare.” (Regrete, p. 52). Că nu este o fire duplicitară şi rămâne veşnicul îndrăgostit care suferă – acest aspect transpare atât din partea mediană a acestei creaţii, prin repetarea în poziţie iniţială de vers a sintagmei „Nu pot…”, cât şi din prima strofă a poeziei Celei neuitate: „Am trudit enorm să înţeleg cu ce-am greşit, / Nereprezentat prin fire de toate acele fapte/ Când m-am lăsat chemat, iar mai apoi gonit, / Păstrând iubirea ta pe mai departe.” (p. 53). În ciuda trecerii timpului, eul poetic rămâne credincios iubirii de odinioară; preferă taina prezenţei prin absenţă a trupului cu forme de fecioară : „Prin insomnia târziului de noapte/ Te-mbrăţişez dintr-un trecut comun, / Păstrându-te în taină ca nimeni să nu afle/ Că poate, în zadar te mai iubesc, şi-acum/ Când încă îţi dezmierd, trupul nefiinţă/ În goliciunea lui cu forme de fecioară.” (Insomnii cu tine, p. 55).

Poetul are conştiinţa unui damnat la suferinţa din iubire şi acceptă însingurarea ca fatum al fiinţei sale pasagere pe acest pământ: „dar ce vom fi în relativul mâine/ La preluarea chipurilor din oglinzi ridate?// Tu, fără mine, eu, singularitate, / Păşi-vom sprijiniţi, în umbre, către moarte.” (Destin, p. 50).

         Structura eminesciană a sufletului poetului, care are voluptatea suferinţei, ca şi pesimismul de aceeaşi sorginte (coordonate esenţiale pentru erotica lui Cristian Neagu) se vădesc din ultima strofă a poeziei Definiţie, unde recunoaştem motivul biblic al deşertăciunii deşertăciunilor – prezentul iluzoriu –, ca şi cel al lumii ca teatru : „Fericirea, prezent iluzoriu cândva trăit/ Dispărută adânc în astralul monoton/ Oferă spre interpretare rolul nedorit/ Jucat pe scena unui teatru de carton.” (p. 84).