Lansări de carte (II)

 

 

Carmen RADU – SENTIMENTE ÎN AMURG

 

În ,,Sentimente în amurg’’, descoperim cu plăcere sufletul cald al poetei Carmen Radu, care se deschide precum o carte, arătându-ne prin pasaje de file vechi sau noi că absolut nimic nu este tăinuit. Astfel, disecându-şi sufletul, ne zugrăveşte un tumult de senzaţii, un izvor de amintiri cu tristeţi şi bucurii, un noian de imagini şi stări ale sufletului cum putem vedea şi în poemul ,,Licitaţie’’, unde îşi licitează cu dărnicie valorile ,,mi-am scos sufletul / la licitaţie…/ cu tot cu amintiri,/ cu dezamăgiri,/ cu tristeţi/ cu zâmbete,/ cu plâns,/ cu moarte… ’’ (p. 37). Lacrimile, durerea, speranţele, iluziile şi multe altele devin adevărate teme în acest sinopsis al sufletului.

Am constatat cu surprindere, că problemele inerente în viaţă  şi pesimismul într-un mod absolut paradoxal, capătă o vigoare reconfortantă şi printr-o alchimie a sufletului şi a cuvântului toate acestea devin speranţă şi optimism.

Poeta îşi desenează maiestuos paşii în poezie, cu speranţele născute dintr-un tumult de trăiri, unde cruzimea timpului nu reuşeşte să o doboare, nici măcar să o clatine.  Îşi extrage seva din cuvânt şi în acest fel găseşte curajul şi tăria să lupte cu toate vicisitudinile vieţii şi transcende mai departe pentru o luptă abisală a sinelui. – Cosmin ŞTEFĂNESCU

Viziune multidimensională în spaţiul poetic

Semnatara volumului „Sentimente în amurg” ne demonstrează prin stilistica adoptată că abordează sentimentul, nu ca document autobiografic, nu ca atitudine în contrast cu spectrul social, ci ca o creaţie de tip intimist. Am reţinut în trei elemente ce predomină versurile cuprinse în volumul amintit, şi anume: aripi, zbor, şi lacrimi. Cele trei expresii au, în mesajul afectiv, un punct comun, un izvor tainic al durerii: „Conceptul de zbor/ nu este în esenţă/ decât o cădere spre soare.” (Zboruri, p. 16)   Deducem o legătură spirituală între simbolistica zborului interpretată diurn şi contrastul atipic al strigătului mut interpretat nocturn: „te-am visat/ nădăjduind că eşti realitate/ Strigăt mut de disperare!…/ E dimineaţă/ Şi trebuie să plec. (Vis, p. 39)  Am sesizat regretul că visul se sfârşeşte odată cu apariţia zorilor, el fiind totuna cu cineva drag, însă ireal. Urmare a acestui fapt, durerea  este descrisă până la cele mai ridicate cote la care a ajuns: „E nedrept să plângi atât când eşti copil/ în copilăria ta…/ vin vremuri când ai vrea să mai ai/ lacrimi ca să poţi plânge/ De unde să le mai iei?” (Constatare, p. 41)  Durere ce a secat izvorul lacrimilor, cu alte cuvinte; dar ce ni se destăinuie mai departe? „Sunt lacrimi/ pe care dacă nu le-ai plâns/ vor sfârşi/ prin a-ţi arde sufletul” (Lacrimi, p. 57) Folosin- du-se de tehnica metaforei, Carmen Radu se adresează direct facultăţii noastre emoţionale cu scop estetic, fiindcă nu ne informează atât asupra unui fapt fizic, cât încearcă să ne facă să împărtăşim frumuseţea ideală a acelor lacrimi, în care se pot regăsi strălucirea dragostei, dar şi sumbrul durerii. Vom încerca să portretizăm personajul enigmatic, sursa acestei dureri permanente, compus din simbolurile amintite mai sus: aripi, zbor, lacrimi. Gândul m-a dus la mitologicul Styx, ce determină poetul a se cufunda ca o rază de lumină în intuiţia mijlocitoare a trăirii dincolo de moarte. Dorind să se exprime, sentimentul se cufundă scrutător într-o imagine potrivit căreia trece, fără să piară, apa morţilor; şi trcând Styxul, înotând imun în apele reci letale, sentimentul se închipuie pe sine: „Eu şi Bogdan/ aveam aceeaşi umbră/ acum/ am rămas/ numai/ cu umbra/ umbrei noastre/ sau cu jumătatea/ unei umbre/ plângând” (Reflecţie, p. 79) Ni se confirmă presupunerea, selectând şi oprindu-ne asupra „detaliului spirit” şi nu fizic: „La mal de mare/ suflet de pescăruş/ visează zboruri…/ aripile-i sunt rugi spre cer/ lacrima – ulei de candelă – / sfinţind valurile” (Singurătate, p. 90) Cutremurătoare aşternere de sentimente între copertele unei cărţi, care obţine, – din punctul meu de vedere – calificativul de excelentă!   – Cristian NEAGU

 

POEZIA DE ATITUDINE

 

Într-o lume făţarnică, în care „kitsch-ul urcă-n clasament” şi diplomele universitare  se cumpără la colţ de stradă, poetul Cristian Neagu (la al doilea volum de versuri) aruncă o potcoavă cu ghinion. Întregul volum cu titlu şocant (Potcoava cu ghinion, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2008) este un strigăt de revoltă al unui om al cărui suflet a rămas nealterat de invazia subculturii şi a mediocrităţii. Cu siguranţă, volumul acesta va deranja pe cei care urmăresc înverşunat să nu mai avem valori autentice, istorie şi tradiţii. Cu adevărat, potcoava e cu ghinion pentru ei, pentru că un om care se dovedeşte a avea coloană vertebrală – cum este Cristian Neagu – are curajul să spună  franc adevărul celor care urmăresc aneantizarea acestui popor, prin diluarea culturii şi disiparea tradiţiilor.

Cristian Neagu este unul din puţinii creatori actuali care cultivă poezia de atitudine, în descendenţă păunesciană. De altfel, în Scrisoare către Adrian Păunescu, el se declară a-i fi fost discipol. Cum era şi firesc, prima parte a acestei creaţii este axată pe rememorare: „Eram un puşti ce promovase-a şaptea/ Când am sorbit licoarea <<fântânii somnambule>>/ Şi-n spirit – călăuză, – de tine scrisă cartea/ M-a petrecut, prin frământări nocturne” (p. 9). Şi pentru că versurile Maestrului i-au fost hrana spiritului, recunoaşte în acesta unul din părinţii spirituali: „Eram orfanul ce-avea de-acum părinţi,/ Eram vitregitul convins că are frate,/ Eram piosul ce se-nchina la sfinţi/ Şi doar prin tine simţeam acestea toate” (p. 9).

Dar cine este Cristian Neagu? Cartea sa de vizită are 5 file/ poezii ce pun în evidenţă poetul de atitudine. Autoportet stă sub semnul lui NU; este vorba aici de afirmaţia prin negaţie, definitorie scriitorilor de o asemenea factură: „Nu-mi judecaţi greşit prezentul/ Căci n-aţi fost prin trecutul meu/ (…) Eu am un univers privat.” (p. 5). Tot sub semnul lui NU stă şi poezia RUGĂ, însă de astă dată este vorba de procedeul invers – negaţia prin afirmaţie: „Şi mă proclam umanul ce refuză/ Lumea, doar ca instincte criminale,/ Lumea xenomană, retardă şi confuză.” (p. 16). Autodenunţ şi Mica publicitate au la bază ironia prin ricoşeu (alt procedeu specific scriitorilor de atitudine). În prima, poetul preferă a se singulariza, decât să fie părtaş la fenomenul degradării vieţii spirituale şi, implicit, la acela al depersonalizării omului de cultură: „Daţi-mi prin sentinţă domiciliu forţat,/ Pe tărâmul normalităţii umane;/ Cer deportarea, fiind neadaptat/ La confiscarea vieţii spirituale.” (p. 19). Paradoxul pe care-l incumbă versul al doilea din strofa mai sus citată relevă mai cu seamă ironia la adresa culturnicilor actuali care – pe drept cuvânt – au confiscat viaţa spirituală. Adept „înrăit” al tradiţionalismului, al autohtonismului de sorginte dacică, Cristian Neagu adoptă formula micii publicităţi, prin intermediul căreia sunt ironizate marile anormalităţi publice, toate care ne ameninţă fiinţa spirituală: Cedez Marea Dezordine instaurată/ Contra unui pachet de legi din bătrâni,/ Ca replică la prezenta erată,/ Provocatoare de kitsch şi de furtuni.” (p. 38). În Nu-mi cereţi să tac! tonul este mai vehement, acesta fiind vădit nu numai prin formulări din sfera verba dicendi şi declarandi, ci şi sau mai ales prin repetarea – ca lait-motiv – a dorinţei exprese, surprinse chiar în titlul acestei creaţii: „Cât timp efectele de genocid mascat/ Înseamnă aliniere la noile condiţii,/ Nu. Nu-mi cereţi să tac.// Atâta timp cât truda e o glumă proastă/ Gândită de <<băieţii de-a gata>>, la papion şi frac,/ (…) Nu aveţi dreptul să-mi cereţi să tac.// (…) Cât timp valorile ne sunt condamnate/ Iar din istorie, gloria ni se vrea uitată,/ Nu-mi cereţi să tac, căci nu se poate!” (p. 22).       –   Const. MIU

 

UN PROZATOR FANTAST

 

Noua carte semnată de Cosmin Ştefănescu – Labirint apocaliptic – probează virtuţi incontestabile de prozator. Tema predilectă a autorului este condam-narea ororilor războiului. Din această perspectivă, ideatica volumului de proză fantastică, pe care îl discutăm acum, se află în prelungirea celei a volumului de versuri Sânge balcanic (2007). Aici, apar imagini monstruoase, care augmentează aproape perpetuu tabloul războiului, conturându-se astfel Apocalipsa din Balcani.  În tentativa disperată a Aliaţilorde a restabili pacea, prin foc şi pară, – paradoxal stindard! – pier şi vieţi nevinovate. Poezia Sânge balcanic (în volumul de proză este moto-ul Capitolului 14) oferă imaginea terifiantă a unui copil – suflet nevinovat – răpus de „Păsări malace”.

Imaginaţia debordantă a autorului se dovedeşte a fi prolifică în paginile unde este descrisă – în scene înspăimântătoare – o posibilă conflagraţie la scară mondială: „Un tânăr reporter de război prezenta imagini holografice HV, relatând cu lux de amănunte drame cutremurătoare prin adevărul lor terifiant. Astfel, lumea întreagă putea vedea şi trăi simultan senzaţiile dramelor în acelaşi timp cu cei implicaţi în război. Era o dualitate dureroasă.” Se poate lesne sesiza din finalul acestui fragment (iar în carte sunt nenumărate secvenţe ce relevă trăirea în direct a ororilor războiului) că prozatorul doreşte să facă din textul său un memento mori: „Ideea principală era că holoviziunea şi mass-media să joace un rol primordial în trezirea compasiunii şi în sensibilizarea opiniei publice.”     –  Const. MIU

 Mesajul Labirintului Apocaliptic

Amintindu-ne de o tradiţie a genului S.F. începând cu Jules Verne Insula cu elice, Isaac Asimov Căderea nopţii, ori Maşina timpului, şi Kipps, scrise de H.G. Wells după care, implementarea curentului în spectrul literar autohton prin lucrările de excepţie ale nedrept uitatului Ion Hobana, Glasul mării, Oameni şi stele, apoi Al. Mironov cu Enigmatic pământul, Cronici metagalactice, Cronici microelectronice, curent ce devenise o puternică atracţie pentru cititorul iubitor de fantasm, girând astfel debutul unei serii de autori cum ar fi: Mihai Stratulat, Alexandru Boiu, sau C. Ionescu-Târgovişte, putem constata cu bucurie că la mai bine de un sfert de veac, scriitorul Cosmin Ştefănescu devine continuatorul genului prin lansarea noii sale cărţi intitulată „Labirint apocaliptic” (Editura Virom, Constanţa 2009) oferindu-ne ca sursă de inspiraţie actul biblic, previzionând pe parcursul a 21 de capitole etapele apocalipsei în variantă proprie.

Cartea lui Cosmin Ştefănescu întruneşte condiţia de roman science fiction, deoarece este structurată pe transformări sesizabile, care nu sunt altceva decât trăirile noastre înregistrate în memorie, care ne dau senzaţia că există o succesiune, care opune trăirile actuale imaginării trăirilor viitoare, având la bază recapitularea trecutului. Deşi noţiunea de „Holoviziune” este menţionată pentru prima dată într-o lucrare a lui Sebastian von Hoerner în 1961, în cartea de faţă, alături de termeni ca: „holo-înregistrare” „imagine creativă”  „V.R.” (realitatea virtuală) într-un du-te vino continuu între prezent şi trecut, ne este redată cota superlativă a manipulării cerebrale umane, într-un război planetar dintre mercenarii TIPOSUVI (roboţi cu creier uman)  şi Fii Legii Unice, cele două serii de roboţi paznici, 20 GT SCALTY şi 20 WY YSONA, pictorialul apocaliptic fiind dominat de avioane clasa A, aeroglisoare şi magnetoaeroglisoare, autorul demonstrează stăpânirea terminologiei S:F: la rangul profesionistului.

 Extrem de interesantă este aplicarea pildei biblice, (când omenirea trăind procesul ireversibil al autodistrugerii într-un exces al cipurilor implantate, al experienţelor nucleare),  în ideea de reprimenire a speciei umane după ce clocotul apocalipsei avea să se stingă, chiar dacă buncărul antiatomic înlocuieşte Arca lui Noe.

Pe ansamblu, o carte reuşită care provoacă la lectură, dar poate şi pe autor, la continuitate în sensul unei acţiuni vivace cu final surprinzător, şi sigur asta se va întâmpla într-un viitor apropiat. – Cristian NEAGU

 

CREATOR  INAMORATUS EST

 

Poezia Domnului Const.  Miu este un dar, nu o simplă trăire a unui eveniment personal, pentru că tot ce este adevărat şi frumos îşi are sorgintea într-un dincolo de un fenomen accidental, de ordinea provizorie; se poate obiecta că întotdeauna poetul îşi consumă arderea simultan prin limbaj în două registre diferite, fără ca identitatea  să-i fie alterată în profunzime. Da, despre trăitul autentic este vorba la acest poet care pare că se joacă cu aceste cristale ale planetei Eros care ard vulcanic şi, paradoxal, sunt supravegheate de un Logos, de o înţelepciune  „( măsurabilă în luni , în lumea ta) vei crede că e ploaie de stele (ştii de ce, nu-i aşa?), s-or prinde – tuleiele de borangic în fiecare noapte …Ei, şi ce – o să le smulgi?” care invită la meditaţie subiectul adoraţiei cosmice (nu este iubirea un sentiment ce transcende imanenţa cărnii?), la un carpe diem ce nu trebuie să ignore cel mai teribil inamic al fiinţei, al Iubirii: Timpul. INA poate însemna şi o persoană, un izvor cristalin ce-l luminează pe meteoritul-poet îndrăgostit, dar şi iubirea noastră arde, ceea ce ne face să fim mai mult decât o simplă trecere pe cerul cu multe eclipse ale existenţei umane, vai, atât de „măsurabilă”!        –   Felix BRATU

                          

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s