de Prof. Dr. Const. MIU
Motivul călătoriei are o gamă largă de semnificaţii în literatură şi teologie. Acestea pot fi „semnul unei pedepse primite, al unei penitenţe, al unei purificări, al unui ritual, al unei supuneri faţă de o promisiune sau al unei întâlniri cu Dumnezeu.” 1)
În Noaptea de decembrie şi Mistreţul cu colţi de argint, motivul călătoriei se află în strânsă legătură cu altele două: căutarea acelui topos – terra sacra –, cetatea sfântă, Meka (în primul poem) şi „vânătoarea ritual” (în cel de-al doilea poem). De reţinut că animalul fabulos – mistreţul cu colţi de argint „decide orientarea într-un teritoriu necunoscut”, 2) care are atribute ale sacrului.
De remarcat că cei doi călători spre inima sacrului sunt nişte aleşi: unul este emirul Bagdadului („Şi el e emirul, şi toate le are…/ E tânăr, e falnic, e trăznet, e zeu”), celălalt este „Un prinţ din Levant, îndrăgind vânătoarea”. Şi unul şi celălalt renunţă la existenţa confortabilă, pentru a se aventura pe tărâmul sacrului, care se va dovedi iluzoriu. Averea demnă de invidiat a emirului este evidenţiată în poemul lui Macedonski prin intermediul enumeraţiilor cantitative şi calitative: „Şi el e emirul, şi are-n tezaur/ Movile înalte de-argint şi de aur,/ Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;/ Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite – / În grajduri, cai repezi cu foc în copite…” Prinţul din poemul lui Şt. Aug. Doinaş nu se arată interesat de „vânatul cu coarne,/ ori vulpile roşii, ori iepurii mici”, nici de „căprioara cuminte/ şi linxul ce râde cu ochi sclipitori” – adică vânatul obişnuit, el e atras de un animal fabulos – mistreţul cu colţi de argint.
De reţinut că pelerinul lui Macedonski străbate un drum drept, prin pustiul fără viaţă, spre idealul său himeric – cetatea din vise: „…şi calea e dreaptă/ E dreaptă – tot dreaptă – dar zilele curg,/ Şi foc e în aer, în zori şi-n amurg,/ Şi foc e în aer, în zori şi-n amurg – / Şi el naintează – dar zilele curg.” Vânătorul lui Doinaş urmăreşte un vânat al cărui cameleonism este evident: „mistreţul cu colţi de argint, fioros,/ ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse/ copita şi blana şi ochiul sticlos.” (s.n.). Din aceste considerente, căutarea vânatului este anevoioasă, iar faptul că vânătorul rătăceşte, încercând să ia urma acestui animal fabulos, reiese din felul cum se comportă vânatul plin de surprize:
„- Priviţi, cum se-nvârte făcându-ne semn/ (…) Priviţi, cum pufneşte şi scurmă stingher” (s.n.).
În cele două poeme, sacrul se manifestă himeric. În cel al lui Macedonski, pe măsura înaintării protagonistului într-un topos devitalizat, cetatea ideală rămâne în perimetrul oniricului: „Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…/ Şi el naintează sub flăcări de soare…/ (…) Şi tot fără margini pustia se-ntinde,/ Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt/ (…) Şi tot nu s-arată năluca sublimă…/ (…) Şi tot nu s-arată cetatea de vise…/ (…) Şi tot nu s-arată cetatea din vise./ (…) Cetatea din vise departe e încă”. Reţinem din versurile citate câteva formulări specifice basmelor, evidenţiindu-se chinul periplului, ca deplasare perpetuă: „Şi tot…” (formulare ce e repetată de patru ori, în relaţie cu două verbe la indicativ prezent – „se-ntinde”, „nu s-arată”, spre a se contura o acţiune durativă), iar adverbul „încă” (amintind de formula mediană a basmelor – semn că acţiunea continuă) în contextul dat amplifică ideea unei acţiuni care devine perpetuă.
Atracţia himerei exercitată asupra pelerinului trebuie corelată cu peisajul devitalizat, dominat de căldura excesivă. Mircea Eliade găseşte că „Adevărata semnificaţie a <<căldurii magice>> (…) nu e greu de ghicit: (…) indică accesul la o anumită stare extatică.” 3) În poemul macedonski-an, „căldura magică” (acţionând continuu asupra fizicului şi psihicului emirului şi a însoţitorilor săi) este înfăţişată la proporţii hiperbolice, cu ajutorul unor superlative stilistice: „Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg/ (…) Şi el naintează sub flăcări de soare.” (s.n.).
În cazul poemului scris de Şt. Aug. Doinaş, sacrul este camuflat în profan. El se relevă de trei ori vânătorului, însă numai acesta îl vede sub forma mistreţului cu colţi de argint, în timp ce servitorul, care cade pradă jocului aparenţă – esenţă, crede că de fiecare dată „…e apa jucând sub copaci/ (…) e iarba foşnind sub copaci/ (…) e luna lucind prin copaci.”
Din perspectiva dorinţei irezistibile de a întâlni sacrul (cum consideră teologul Tomas Spildik), trecerea emirului prin pustiul fără viaţă corespunde unui ritual de purificare. Prinţul din Levant nu recurge la un asemenea ritual, el fiind doar interesat de luarea în posesiune a sacrului după care tânjeşte.
Fiecare din cei doi protagonişti are sfârşitul tragic, fiind devorat de propria dorinţă himerică de a ajunge în inima sacrului.
NOTE :
1. Tomas Spildik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, vol. 4, Omul şi destinul său în filosofia religioasă rusă, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 207.
2. Valeriu Anania, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1995, p. 112.
3. Mircea Eliade, Eseuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 196.
METAMORFOZE 