Mihai Eminescu, contestatarul „caradalelor”

de Cristian NEAGU

 

Mai puţin cunoscuta lucrare a distinsului profesor universitar  Nicolae Cartojan „Cercetări literare” alcătuită în perioada 1929-1940, scoate în evidenţă dimensiunea şi prestigiul publicisticii eminesciene, sub influenţa contextului politic al vremii, fără a neglija să amintim cota extrem de ridicată a românismului după proaspetele evenimente istorice, 1821- asasinarea lui Tudor Vladimirescu, şi 1866- prin lovitura de palat, surghiunul lui Al. I. Cuza.

          Cauza principală a polemicii pe care o ducea Eminescu cu fracţiunea liberală este că oamenii acesteia, nu resimţeau  legătura spirituală cu ţărănimea, cu scopul jertfei pandurilor lui Tudor, considerându-i tocmai ca făcând parte din rândul celor care l-au suprimat. Astfel, aflăm că motivul vehemenţei polemice împotriva lui Macedonski, nu se datorează celebrei integrame aşezată tendenţios de Grigore Ventura între cei doi. Adaosuri pe marginea unor manuscrise, sunt extrem de revelatoare: „Deşi nimic alt decât nepotul sârboteiului tafecciu (Dimitrie Macedonski) care-a vândut creştetul sfânt al domnului Tudor în mâinile grecilor, se pretinde acum boier mare, la care alţii n-ar fi vrednici a fi slugi măcar.” (Ms. Ac. Rom.) Din punct de vedere literar, Eminescu nu l-a considerat niciodată legitim pe Macedonski, între ei stând „creştetul sfânt” al lui Tudor. Pentru Eminescu, fanarioţii şi urmaşii lor, a însemnat cortegiul clientelar de diverse etnii de tip constantinopolitan lăsat asupra ţării ca nişte lăcuste. Când ne vorbeşte de pătură „superpusă”  Eminescu se referă la „resturile numeroase” ale haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu, (insurgent turc vestit pentru groaza răspândită în Olt şi Rusciuc) Al. Ypsilante, grecul cu zâmbet ucigător, din care îşi trag obârşia Giani,(ministru de justiţie în cabinetul lui I. Brătianu)  Carada, (redactor la Românul iar din 1883 director al B.N.R.) C.A. Rosetti, (conducător politic alături de Brătianu)  Cariagdi (fost ministru de justiţie în cabinetul I. Ghica, primar al capitalei 1884) Pherekidis (om politic) Candiano Popescu, (participant la evenimentul din 11 feb. 1866 care aduce detronarea lui Cuza) lideri ai liberalismului românesc, „caradale” cu funcţii decorative parazitare. În contestarea acestora, intră desigur şi originea lor, fără a-l cruţa chiar şi pe C. A. Rosetti, sau Nicu Xenopol,  excepţie făcând doar pentru Grigore Ghica, domnitor asasinat în urma protestelor ameninţătoare asupra Marii Porţi şi Cancelariei austriece, la fărâmiţarea administrativă a Bucovinei. 

Referitor la acest aspect, iată ce scria în Curierul de Iaşi, la 30 septembrie 1877: „Şi ce a devenit astăzi obârşia Moldovei? Făgăduit-a fost Austria s-o ţie în vechile ei legi şi obiceiuri, bunurile mânăstireşti să le întrebuinţeze spre ridicarea poporului moldovenesc, răzăşii să rămâie întru ale lor. (…) Deşi după dreptu vechiu, Judanii n-aveau voie nici sinagogi de piatră să aibă, astăzi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra ţării ei s-au svărlit ca un pâlc negru de corbi, expropriind palmă cu palmă pe ţăranu încărcat de dări, sărăcit prin împrumuturi, nimicit prin dobânzile de Iudă ce trebuie să plătească. Şi asta în jargonul gazetelor vieneze se numeşte a aduce civilizaţia în Orient.(…) Pământul cel mai înflorit încape palmă cu palmă în mâinile cele mai murdare – Raiul Moldovei se umple de neamul cel mai abject.”

        Reproşul tăios adresat celor menţionaţi mai sus, ne dezvăluie abilitatea condeieristică a gazetarului de atitudine în nuanţă de pamflet, după cum demonstrează  articolul „Actualitatea” publicat în Timpul (II) 11dec. 1877: „Nu vedeţi că ne-am supus străinilor? Nu vedeţi că ni-am trimis copiii la înjunghiere pentru ca d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba a ajuns ca până şi cioro-horo, rumânaş de laie, alb ca pana corbului să scoată gazetă în care să ne batjocorească în toate zilele. (Fundescu de la Telegraful era ţigan) Nu vă e destul milostivi stăpâni? Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească, şi să vă întrebăm, ce poftiţi d-voastră? Şi ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? (…)  Dumnealor vor să facă pe boierii. 3-4-500 de franci nu-i liniştesc şi nu-i fac să se pue pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre universitare, scaune în academie, tot lucruri mari la care cinstiţii lor părinţi, cari vindeau bragă şi rahat cu apă rece, sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă-n casă, nici nu visaseră – şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte.” 

        Vom aminti aici faptul că la 5 iunie 1883 cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi, Eminescu, având de gând să recite în faţa participanţilor  poezia „Doina,” constată monopolizarea politică a evenimentului de către liberali; renunţă, dar va fi  prezent ceva mai târziu în casa lui Negruzzi, unde Junimea programase susţinerea aceluiaşi eveniment. L`independence, o foaie literară occidentală, marchează recitarea dezlănţuită a „Doinei” lui Eminescu, stârnind ovaţii de cerere a libertăţii şi unirii cu Ţara-Mamă. Dar „Doina” nu însemna numai atât. Regretatul Mihai Gafiţa constată că ea se îndrepta şi împotriva afacerii Stroussberg din care profitaseră prin fraudă liberalii şi regele. Astfel, L`independence, ajungând prin cancelariile europene, are efectul iritării diplomatice. Austro-Ungaria, întrerupe pentru 48 de ore orice serviciu diplomatic cu România, Eminescu intră în vizorul şefului serviciului secret imperial, Kolony, regele spumegă, Maiorescu, Slavici, şi alţi apropiaţi poetului duc la îndeplinire planul eliminării lui.

Dacă s-ar publica într-un volum scrierile sale politice, oricine ar putea înţelege lesne, de ce „trebuie să scăpăm de acest cadavru din debara,” şi de ce s-a reactivat curentul denigrator asupra operei eminesciene, de ce nu vom putea intra în Europa, menţinându-l ca spiritualitate superlativă: avem şi noi „caradalele” noastre; istoria se repetă iar ei, (descendenţi ai caradalelor, mai nou, „patapibulii”) îl ţin minte căci iată, cât de inoportun (dar cât de actual) este Eminescu în mileniul III : „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de desvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâe cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt, geniul lui să rămâe şi pe viitor norma de desvoltare a ţării, şi să pătrundă pururea această desvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul, stejari să producă, nu meri pădureţi.” (Articolul intitulat „Problema evreiască” publicat în Timpul (VI) 17 dec. 1881).  

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s