Mistica adevărului în romanul Virginiei Woolf

de Felix BRATU

(urmare din nr. 99)

 

Dumitru Tiutiuca analizează corect câteva valori ale tăcerii în creaţia artistică, cea mai importantă fiind (şi care vine în întâmpinarea propriul nostru demers) aceea că „…tăcerea poate fi şi a mirării, şi ea formă sui generis a cunoaşterii”. (s. n. – Dumitru Tiutiuca, Teoria literară, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 22).

Tăcerea care premerge actului creator aparţine zonei introspective, fiind o condiţie sine qua non a actului contemplării trăitului. Tăcerea în romanul de introspecţie se constituie ca spaţiu în care trăitul este desfăşurat de conştiinţa reflexivă înaintea transpunerii, a transcrierii urmelor acestuia în dimensiunea operei. Posesia sinelui, cunoaşterea autentică se realizează în această dimensiune a tăcerii care ia forma unui rezervor al impresiilor, al experienţelor trăite. Lily Briscoe, pictor în romanul Spre Far, transcrie prin culoare liniile desenului interior, rezonanţele senzaţiilor, ale percepţiilor trăite atât de ea cât şi de alte conştiinţe (mai ales aceea a Doamnei Ramsay a cărei voce narativă o continuă). Prin actul său ea se asimilează farului ce transmite lumina adevărului în noaptea habitudinilor, a semnelor vide ale conversaţiei seratei Doamnei Ramsay, a cecităţii din Timpul trece, care devine, paradoxal, creuzetul revelaţiei aletheice: „Era ca un strop de argint în care îţi scufundai şi iluminai întunecimea trecutului”. ( Virginia Woolf, Doamna Dalloway, p. 211).

Dialectica prezenţei/ absenţei poate fi observată şi în creaţia romanescă a Virginiei Woolf. Vidul ca formă a absenţei în scriitura romanescă woolfiană a fost analizat şi de Lucio P. Ruotolo care consacră acestei structuri un întreg capitol. (Lucio P. Ruotolo, The Interrupted Moment. A View of Virginia Woolf’s Novels, Standford University Press, California, 1986, p. 119-141. Autorul studiului concepe operele Virginiei Woolf din perspectiva analizei psihologice, ceea ce nu corespunde decât parţial adevărului formei romaneşti a scriitoarei britanice). Însă ceea ce se poate remarca în observaţiile autorului mai sus menţionat este maniera descriptivistă care atinge această structură tematică fără a aborda probleme teoretice necesare definirii romanului de introspecţie woolfian.

Alternanţa stărilor personajelor între speranţă şi absenţă, între golul interior şi plenitudinea trăirii devine vizibilă prin intermediul câtorva conştiinţe care analizează şi sintetizează atât suma stărilor psihice personale cât şi pe a celorlalte fiinţe ce le înconjoară. Romanul Spre Far este construit în jurul a două conştiinţe ce activează discursul, proiectând asupra celorlalte personaje propriile lor impresii şi judecăţi: actori şi regizori, Doamna Ramsay şi Lily Briscoe ce asigură povestirii o dublă perspectivă care, deşi nu sunt identice ca formă şi substanţă, au meritul de a umple vidul afectiv din anturajul lor, pe de o parte, pe de altă parte, transmit viziunea unui mod de a fi în lume.

Romanul Spre Far este construit pe două etaje narative, Fereastra şi Farul între care este intercalată o articulaţie mobilă, Timpul trece, a cărei structură poetică anticipează o serie de elemente lirice ale romanului Valurile. Semnificaţia metaforică a romanului este evidentă: Farul reprezintă imaginea şi viziunea creatorului asupra lumii.

Simbolistica neantului ce traversează romanul Spre Far constituie un pilon esenţial al scriiturii introspective deoarece în actul cunoaşterii de sine Lily Briscoe, de exemplu, nu este scutită de stări de depresie intelectuală, de frustrare în faţa unei realităţi pe care nu o poate penetra decât cu preţul unor suferinţe, una dintre acestea fiind absenţa Doamnei Ramsay care însă domină scena povestirii în prima parte a creaţiei. Absenţa acestei voci se referă la o dimensiune tragică: moartea. Sintagma care traduce absenţa definitivă se repetă în mod simbolic de trei ori, reproducând nu numai cele trei paliere ale romanului, ci şi etapele pe care le parcurge personajul, pornind de la dorinţă, voinţă şi maturaţia înaintea revelaţiei, de la dorinţa de a crea la voinţa de a construi o operă autentică care să dureze, la producerea ei şi, în final, la decizia de a abandona în neantul anonimatului propria creaţie. (Virginia Woolf, Spre Far, p. 186: „Totul era din vina doamnei Ramsay. Murise. În timp ce ea, Lily, la patruzeci şi patru de ani, îşi pierdea vremea, incapabilă să realizeze ceva, plantată acolo, jucându-se de-a pictura, jucându-se de-a singurul lucru de-a care nu te joci, şi totul din vina doamnei Ramsay. Murise. Treapta pe care obişnuia să se aşeze ea era pustie. Murise.” – s. n.)

În spaţiul conştiinţei alternează momentele plinului şi ale vidului, ale prezenţei şi absenţei într-un ritm bine orchestrat ce orientează simetric lucrurile şi fiinţele amintind de intermitenţele inimii proustiene:

„Ce înseamnă toate astea?- era un leitmotiv livresc, un tipar în care gândurile ei nu erau conţinute pe de-a-ntregul, pentru că în această primă dimineaţă petrecută la familia Ramsay, nu se simţea în stare să-şi concentreze simţămintele, nu putea decât să construiască o frază al cărei ecou era menit să-i acopere vidul din minte, până când aburii aveau să se risipească. Căci, într-adevăr, ce simţea acum când revenise aici după atâta amar de vreme, şi doamna Ramsay nu mai era printre cei vii? Nimic, nimic – nimic din ce-ar fi putut exprima” (s. n. – Ibidem, p. 181).

Aria semantică a vidului cunoaşte o paletă largă de valori, iar insistenţa cu care Virginia Woolf utilizează termeni absolut sinonimi sau prin atracţie cu acesta nu vizează un efect psihologic sau poetic, ci exprimă o căutare de ordin superior, ontologic. Vidul în romanul Virginiei Woolf semnifică totodată pagina albă în faţa căreia se află artistul înainte de a se produce. De altfel Lily Briscoe foloseşte albul  pentru a trasa spaţiul afectiv şi reflexiv, adevărată matrice a viitoarei  fertilităţi creatoare. În acest vid se va produce, paradoxal, interiorizarea maximă: sterilitatea este aparentă, ea este un simplu moment înainte de geneza operei sau spaţiul de aşteptare, preludiul uimirii în care privirea interioară se esenţializează înainte de a primi culoarea intuiţiei.

Adevărata istorie a fiinţei se înscrie în acest „spaţiu alb”, în acest loc real şi simbolic în egală măsură, unde conştiinţa se pregăteşte în vederea exerciţiului lecturii de sine şi a lumii. Vidul, structură a romanului de introspecţie pe care o vom regăsi şi în Valurile, anticipează un alt spaţiu, al plenitudinii, al viziunii revelate. Trei verbe esenţiale ce revin cu insistenţă prezidează desfăşurarea naraţiunii în romanele Spre Far şi Valurile: a observa, a întreba şi a se mira (acesta din urmă cunoscând şi formele a fi uimit, a fi uluit). Vidul devine în scriitura woolfiană o etapă necesară în parcursul formării artistului ce aspiră la alte spaţii în care straniul, distanţele fără frontiere şi mai ales irealul îl invită la o nouă călătorie întru cunoaşterea de sine.

Itinerariul iniţiatic este marcat uneori de spectrul îndoielii ce afectează natura şi valoarea percepţiilor artistului. Transgresarea îndoielii şi apelul la energiile imaginaţiei permit conştiinţei personajului woolfian, Lily Briscoe, să asiste la metamorfozele realului fără a fi afectată de iluziile optice şi să extragă prin forţa analogiei imagini concise, viziunea dorită şi aşteptată despre univers. Farul devine astfel locul fuziunii între aspiraţie şi ideal, nucleu polisemnificant şi centru focal al conflictului interior şi al transgresării acestuia. Între viziunea din copilărie a lui James şi imaginea vie pe care o descoperă nu se produce o ruptură, imaginile din timpul dorinţei şi cele ale posesiei reale dialoghează, comunică, încât lumea reală devine fundamentul imaginaţiei creatoare. Romanul Spre Far exprimă tocmai această aspiraţie spre libertate a spiritului, spre cucerirea de sine. Arta nu întoarce spatele realităţii, ci se hrăneşte cu substanţele, culorile şi contururile acesteia pe care o transfigurează. Referindu-se la finalul romanului Spre Far, criticul Lucio P. Ruotolo afirmă:

„Prin Lily, Woolf enunţă elementul definitoriu al crezului său modernist. Susţinând viziunea transformării şi nesfârşitelor dezvăluiri, Lily exprimă, la sfârşitul romanului Spre Far exact acele îndoieli pe care le-a notat cu deosebită grijă Virginia Woolf când a redactat romanul.

Atât artista cât şi „legiuitorul” trebuie să frecventeze o lume în care nu va fi niciodată suficientă o simplă redare a realităţii exterioare, ci după cum speculează Lily: ”Omul ar avea nevoie de cincizeci de perechi de ochi ca să poată privi, reflectă ea”. Indiferentă la renumele care autentifică, ea nu pretinde nici convertiţi, nici protectori. Ea se depărtează de realitatea cotidiană pe măsură ce dobândeşte o viziune, pentru a se retrage în final într-un anonimat elegant ce aminteşte de Clarissa Dalloway. Lipsa uni artist ce acaparează miezul lucrurilor anunţă încă o dată adevărul experimental pe care îl dă romanul poetic „Valurile” (s. n. – Lucio P. Ruotolo, op. cit., Traducere de Cristina Nistor, p. 140-141.)

Afirmaţiile lui Lucio Ruotolo sunt în mare parte corecte, cu excepţia ultimei secvenţe când nu sesizează autenticitatea reflecţiei şi perspectivei artistei, a vocii pe care o încarnează. Romanul Valurile nu face decât să reia suma reflecţiilor ce traversează aproape întreaga creaţie woolfiană căreia poeticul, şi mai ales o accentuată introspecţie, îi conferă un statut aparte în spaţiul creaţiei universale.

În romanul de introspecţie woolfian conştiinţa creatoare cunoaşte diverse etape în drumul său spre descoperirea de sine şi a viziunii care să-l definească nu numai ca subiect în existenţă, ci ca mod-de-a-fi-în-lume. Conştiinţele care îşi caută sensul propriei existenţe dar şi al lumii sunt atinse de cecitate înainte de a desluşi adevărata substanţă a realităţii interioare şi a universului. Trebuie reamintit că, spre deosebire de romanul lui Marcel Proust, marea majoritate a conştiinţelor care se rostesc în spaţiul romanelor woolfiene prezintă un coeficient sporit de autenticitate, în sensul că privirea acestora alternează între radiografia realităţii şi a interiorităţii, culminând cu descoperirea unei viziuni care să  le justifice fiinţa şi existenţa.

Căutarea adevărului are un caracter mistic în romanul Valurile, privirea ce interoghează, ochiul avid de a pătrunde dincolo de vălul aparenţelor şi de descifrare a dimensiunilor invizibilului refuză orice frontieră care se opune cunoaşterii. Astfel, ochii personajului feminin Rhoda devin stranii prin capacitatea de a trece prin cei apropiaţi sau atunci când vizează un spaţiu inaccesibil celorlalţi: invizibilul.

Cunoaşterea de sine pe care o ilustrează romanul de introspecţie ne învaţă să citim în noi înşine cu o altă privire, privirea celui care îşi caută propria viaţă: „Dacă studiez nu caut decât ştiinţa care tratează despre cunoaşterea eului meu, care să mă înveţe să mor şi să trăiesc cum trebuie” Michel de Montaigne, Essais, Seuil, Paris, 1967, p. 171). Aceasta pentru că „nu trebuie să legi ştiinţa de suflet, ci trebuie să i-o încorporezi” (Ibidem, p. 70).

Virginia Woolf, Marcel Proust, Camil Petrescu şi Anton Holban continuă în maniera lor personală reflecţia lui Montaigne, cu precizarea că ei povestesc şi uneori  explică, iar pana lor nu se îndepărtează de la proiectul introspectiv iniţial care subîntinde discursul romanului. Ordinea interioară a construcţiei romaneşti permite o libertate completă analizei pe care o împinge spre desăvârşire. Analiza este un pas, însă introspecţia este calea şi singura metodă de a accede la o cunoaştere autentică. Desigur, capriciile scrisului introduc un anumit grad de ambiguitate a conceptelor, interminabile digresiuni asupra evenimenţialului pe seama cunoaşterii de sine.

Formula romanului ilustrată de Marcel Proust, Virginia Woolf, Camil Petrescu şi Anton Holban permite asocierea introspecţiei cu observaţii generale asupra obiceiurilor şi moravurilor, politicii şi istoriei: forma romanului fiind mobilă, acceptă această glisare. Dacă romanul are meritul de a putea realiza un fel de secţiune transversală în experienţă, prin constrângerea sa artistică îşi demonstrează capacitatea de a o exprima aletheic.

Forma romanului de introspecţie elimină în adâncime limitele cunoaşterii. Un roman al cărui subiect se orientează spre interior întruneşte suficiente calităţi pentru a permite o cunoaştere reală, iar interogaţia aletheică pune în cauză ansamblul personalităţii noastre deschizând calea spre adevărul fiinţei prin artă.

 

Bibliografie

 

Montaigne, Michel de Essais, Seuil, Paris, 1967.

Ruotolo, Lucio P., The Interrupted Moment. A View of Virginia Woolf’s Novels, Standford University Press, California, 1986.

Tiutiuca, Dumitru Teoria literară, Editura Institutul European, Iaşi, 2002.

Woolf, Virginia, Doamna Dolloway, În româneşte de Petru Creţia, Prefaţă de Vera Călin, Editura pentru  Literatură Universală, Bucureşti, 1968.

Woolf, Virginia, Spre far, Traducere de Antoaneta Ralian, Prefaţă şi tabel cronologic de Vera Călin, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

Woolf, Virginia, Valurile, Traducere şi prefaţă de Petru Creţia, Editura Univers, Bucureşti, 1973. 

„Prin Lily, Woolf enunţă elementul definitoriu al crezului său modernist. Susţinând viziunea transformării şi nesfârşitelor dezvăluiri, Lily exprimă, la sfârşitul romanului Spre Far exact acele îndoieli pe care le-a notat cu deosebită grijă Virginia Woolf când a redactat romanul.

Atât artista cât şi „legiuitorul” trebuie să frecventeze o lume în care nu va fi niciodată suficientă o simplă redare a realităţii exterioare, ci după cum speculează Lily: ”Omul ar avea nevoie de cincizeci de perechi de ochi ca să poată privi, reflectă ea”. Indiferentă la renumele care autentifică, ea nu pretinde nici convertiţi, nici protectori. Ea se depărtează de realitatea cotidiană pe măsură ce dobândeşte o viziune, pentru a se retrage în final într-un anonimat elegant ce aminteşte de Clarissa Dalloway. Lipsa uni artist ce acaparează miezul lucrurilor anunţă încă o dată adevărul experimental pe care îl dă romanul poetic „Valurile” (s. n. – Lucio P. Ruotolo, op. cit., Traducere de Cristina Nistor, p. 140-141.)

Afirmaţiile lui Lucio Ruotolo sunt în mare parte corecte, cu excepţia ultimei secvenţe când nu sesizează autenticitatea reflecţiei şi perspectivei artistei, a vocii pe care o încarnează. Romanul Valurile nu face decât să reia suma reflecţiilor ce traversează aproape întreaga creaţie woolfiană căreia poeticul, şi mai ales o accentuată introspecţie, îi conferă un statut aparte în spaţiul creaţiei universale.

În romanul de introspecţie woolfian conştiinţa creatoare cunoaşte diverse etape în drumul său spre descoperirea de sine şi a viziunii care să-l definească nu numai ca subiect în existenţă, ci ca mod-de-a-fi-în-lume. Conştiinţele care îşi caută sensul propriei existenţe dar şi al lumii sunt atinse de cecitate înainte de a desluşi adevărata substanţă a realităţii interioare şi a universului. Trebuie reamintit că, spre deosebire de romanul lui Marcel Proust, marea majoritate a conştiinţelor care se rostesc în spaţiul romanelor woolfiene prezintă un coeficient sporit de autenticitate, în sensul că privirea acestora alternează între radiografia realităţii şi a interiorităţii, culminând cu descoperirea unei viziuni care să  le justifice fiinţa şi existenţa.

Căutarea adevărului are un caracter mistic în romanul Valurile, privirea ce interoghează, ochiul avid de a pătrunde dincolo de vălul aparenţelor şi de descifrare a dimensiunilor invizibilului refuză orice frontieră care se opune cunoaşterii. Astfel, ochii personajului feminin Rhoda devin stranii prin capacitatea de a trece prin cei apropiaţi sau atunci când vizează un spaţiu inaccesibil celorlalţi: invizibilul.

Cunoaşterea de sine pe care o ilustrează romanul de introspecţie ne învaţă să citim în noi înşine cu o altă privire, privirea celui care îşi caută propria viaţă: „Dacă studiez nu caut decât ştiinţa care tratează despre cunoaşterea eului meu, care să mă înveţe să mor şi să trăiesc cum trebuie” Michel de Montaigne, Essais, Seuil, Paris, 1967, p. 171). Aceasta pentru că „nu trebuie să legi ştiinţa de suflet, ci trebuie să i-o încorporezi” (Ibidem, p. 70).

Virginia Woolf, Marcel Proust, Camil Petrescu şi Anton Holban continuă în maniera lor personală reflecţia lui Montaigne, cu precizarea că ei povestesc şi uneori  explică, iar pana lor nu se îndepărtează de la proiectul introspectiv iniţial care subîntinde discursul romanului. Ordinea interioară a construcţiei romaneşti permite o libertate completă analizei pe care o împinge spre desăvârşire. Analiza este un pas, însă introspecţia este calea şi singura metodă de a accede la o cunoaştere autentică. Desigur, capriciile scrisului introduc un anumit grad de ambiguitate a conceptelor, interminabile digresiuni asupra evenimenţialului pe seama cunoaşterii de sine.

Formula romanului ilustrată de Marcel Proust, Virginia Woolf, Camil Petrescu şi Anton Holban permite asocierea introspecţiei cu observaţii generale asupra obiceiurilor şi moravurilor, politicii şi istoriei: forma romanului fiind mobilă, acceptă această glisare. Dacă romanul are meritul de a putea realiza un fel de secţiune transversală în experienţă, prin constrângerea sa artistică îşi demonstrează capacitatea de a o exprima aletheic.

Forma romanului de introspecţie elimină în adâncime limitele cunoaşterii. Un roman al cărui subiect se orientează spre interior întruneşte suficiente calităţi pentru a permite o cunoaştere reală, iar interogaţia aletheică pune în cauză ansamblul personalităţii noastre deschizând calea spre adevărul fiinţei prin artă.

 

Bibliografie

 

Montaigne, Michel de Essais, Seuil, Paris, 1967.

Ruotolo, Lucio P., The Interrupted Moment. A View of Virginia Woolf’s Novels, Standford University Press, California, 1986.

Tiutiuca, Dumitru Teoria literară, Editura Institutul European, Iaşi, 2002.

Woolf, Virginia, Doamna Dolloway, În româneşte de Petru Creţia, Prefaţă de Vera Călin, Editura pentru  Literatură Universală, Bucureşti, 1968.

Woolf, Virginia, Spre far, Traducere de Antoaneta Ralian, Prefaţă şi tabel cronologic de Vera Călin, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

Woolf, Virginia, Valurile, Traducere şi prefaţă de Petru Creţia, Editura Univers, Bucureşti, 1973.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s