TOPOSURI ALE EROSULUI în „MAITREYI”

de Prof. Dr. Const. MIU

 

Prin motivul cuplului, Mircea Eliade ridică erosul la nivelul mitului. Referindu-se la povestea de dragoste dintre Allan şi Maitreyi, Perpessicius opina: „Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii” (în Postfaţă la Mircea Eliade, Maitreyi; Nuntă în cer, Editura Minerva, 1986, p. 337, ediţie îngrijită de Gabriel Dimisianu).

Element esenţial pentru înfiriparea şi evoluţia cuplului Allan – Maitreyi, erosul este indisolubil legat de câteva toposuri care le vor marca destinul. Astfel, vom distinge spaţii ale erosului închise: camera Maitreyiei – spaţiul carceră -, camera lui Allan, coridorul şi biblioteca, – acestea fiind subsumate casei inginerului Sen; un spaţiu semi-închis sau semi-deschis: terasa casei inginerului şi, în fine, un spaţiu deschis: parcul din zona ,,Lacuri”. În cele ce urmează, vom încerca să relevăm semnificaţiile fiecărui topos.

Având în vedere poziţia socială respectabilă a inginerului Narendra Sen, acesta locuind cu familia într-o casă somptuoasă, cititorul s-ar fi aşteptat ca odaia Maitreyiei să aibă mobilierul şi lenjeria care să impună poate nu atât abundenţa, cât mai ales rafinamentul şi eleganţa. Intrând prima oară în camera fetei, Allan rămâne surprins de primitivitatea habitatului, ba chiar mai mult, acesta îi lasă impresia unui spaţiu carceră: “… deşi puteam circula liber prin toată casa, nu fusesem încă niciodată în odaia Maitreyiei (…) odaia părea mai degrabă o celulă. Deşi era tot atât de mare ca şi a mea, nu avea decât un pat, un scaun şi două perne (…) Nici o cadră pe pereţi, nici un dulap, nici o oglindă“ (s. n.). De remarcat faptul că austeritatea spaţiului acestuia (Maitreyi dormea pe o rogojină) sporeşte misterul fetei: “Mă ispitea mai mult (…) ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei”. De spaţiul acesta în care se simţea încorsetată, creându-i senzaţia de gol sufletesc, Maitreyi se va simţi tot mai puţin legată, din momentul înfiripării idilei sale cu Allan.

Camera lui Allan – “cuibuşor de nebunii” – poate fi considerată un spaţiu al sexualităţii, căci aici Maitreyi i se dăruie sufleteşte, dar şi trupeşte, până la uitarea de sine: “Am vrut s-o duc în braţe, dar s-a împotrivit şi s-a culcat ea singură, sărutându-mi perna. Numai o clipă am văzut-o întinsă ca un bronz viu pe cearceaful alb, tresărind, răsuflând şi chemându-mă (…) Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei”. Reţinem că dăruirea aceasta totală venită din partea fetei survine după episodul plimbării în zona Lacurilor, când cei doi îşi leagă sufletele prin jurământ.

Prin mister, gingăşie şi pasionalitate, Maitreyi aminteşte de floarea albastră, de “mititica” din poezia eminesciană. Ca şi la aceea şi la personajul feminin din romanul în discuţie se poate vorbi de strategia provocării, care face parte dintr-un bine pus la punct scenariu erotic: “Maitreyi vine mereu în camera mea, vine fără nici un motiv şi întotdeauna insinuează sau provoacă. Pasiunea o face frumoasă“ (s. n.). Să ne oprim puţin asupra registrului verbal şi adverbial din fragmentul mai sus citat: repetarea verbului a veni la indicativ prezent, împreună cu adverbul de timp întotdeauna sugerează o acţiune durativă, care dezvăluie din partea fetei premeditarea scenariului erotic. Aşa se explică luciditatea care-i cenzurează bărbatului pasionalitatea, când aceasta devine debordantă: “Fac eforturi ca să o judec hidoasă, grasă, urât mirositoare şi să mă pot stăpâni. E un fel de «meditaţie prin imagini contrarii» ceea ce încerc eu”. Când îşi descoperă pasiunea ardentă, Maitreyi devine de nerecunoscut, arătându-şi adevărata faţă a sufletului:  “ La noapte  să nu mai  încui uşa (…) N-am recunoscut-o, într-atât erau de sincere îmbrăţişările ei, atât de însetate chemările ei, atât de măiestre mângâierile…”

Continuă lectura

Reclame