Grădinile lui Academus (cap. 1)

de Cristian NEAGU

Cuprins  în  sfera  idealismului  filosofic, momentul  certitudinii  sfârşitului  de  viaţă a oricărui individ, implică proiecţia  unor regăsiri  subiective derivate din apogeurile anumitor stări trăite, chiar dacă intuiţia anunţă ireversibilitatea. Totalitatea acestora se poate cumula în singularitatea ideii ,ce  va exercita asupra  conştiinţei aspectul  relevat de Freud, în analiza temei care face obiectul de  interes al studiului, cu privire la tendinţa tratării simbolice a morţii, a corelării  omului cu moartea, când subconştientul activeză imaginea  dominantă  pe  fondul  căreia, tragedia  se  consumă etapizat, până la integral. Situaţia critică prin  care am trecut timp de patru zile, (perioada de comă) în urma  unei vascularite cerebrale, agravată de un instantaneu hemoragic, avea    mă transfere  psihic în dimensiunile acestor teorii.

După-amiază  de  noiembrie. Cu pasul  măsurat, zgribulit în trenci, străbat străzile dinspre Batiştei spre Grădina Icoanei. Greutatea gândurilor îmi ţine privirea plecată către pavajul  cubic ,asemănându-mă cu „Ghicitorul în pietre” al lui Eliade. Înteţirea vântului îmi aduce la picioare mici vârtejuri, înfăşurându-mi-le cu frunze uscate. În dreptul străzii Schitul Darvari, simt  că mi se face rău, şi închid ochii spre a atenua vertijul. Mă opresc rezemându-mă de un gard şi  neputând să mai  stau în picioare, mă  preling până în poziţia  pe vine, unde  rămân  mai bine de o jumătate de ceas. Ceva mai târziu, cineva încearcă să mă ridice. Deschid  ochii şi  am  o constatare-şoc: dispăruseră culorile. Cele trei persoane care gesticulau direcţional către mine, salvarea venită la apelul acestora, medicul, în persoana  unei fătuci care mă execută  scurt  cu  o  injecţie  în  braţ, casele, pomii,… totul  devenise  alb-negru , ca  într-o  compoziţie stranie  a  luminilor lui Latour, care mângâiau formele  din  exterior . Mă  săgetă  ideea  de  preambul  al  morţii  în timp  ce  eram suit  în salvare, când auzii  o  voce  de  fonotecă  undeva  la  căpătâiul  meu: „În situaţia de faţă, spune-mi te rog, te identifici  emoţional  cu  replica lui Bubnov din Azilul de Noapte al lui Gorki, ţi-o aminteşti?”   Îmi  întorc  cu greu  privirea  în  direcţia  de  unde  se  făcuse  auzită  vocea şi  fără  a  mai  fi surprins, constat că pe bancheta  destinată  însoţitorilor stătea îmbrăcat extrem de neglijent  într-un halat  de  spital , – uzat – idolul  meu literar, Gheorghe Vişan, marele critic, romancier  şi poet. Subconştientul  îmi  confirmă faptul că delirez. Accept  jocul  cu  vedenia  delirului, şi  îi  răspund ca  la  examen : „<< Ce-a fost a trecut, şi ce-a rămas nu mai face nici două parale>>. E firescul necondiţionat”… Bucuros de  răspuns, exclamă  trecându-şi  mâna  prin părul vâlvoi : „Excelent !  Dacă  ai  reuşit să înţelegi  acest sens, totul va deveni neaşteptat de simplu pentru dumneata. Faptul că ai fost captivat de opera mea, de structura ideologică literară ce stă la baza acesteia, devotându-mi-te spiritual, îmi motivează prezenţa ca imagine freudiană amprentată psihicului dumitale, spre  a te  călăuzi  – când va sosi clipa – pe tărâmul eternităţii”.  

Realizez că Maestrul Vişan e  mort de patruzeci  şi  trei  de  ani. Un ciudat reflex  al  gândirii  mă trimite  printre  antinomiile  filosofice, la imaginea inexistentului, pe  care  Heraclit  a  folosit-o doar drept contraparte  directă  a  existentului, iar Berckeley, prin acceptarea  suprasubiectivului  de  către  rivalii ideologiei  sale, a  pretins  această  imagine  ca  existenţă  a  unei  forţe, definind  acţiunea  Divinului. Aşadar, mă aflam  în prezenţa unui sol al  morţii. Căutând    afişez  o  resemnare  totală, îndrăznesc să-l  întreb : „De ce văd lumea în alb-negru, sunt pe moarte?”  Maestrul   îmi  trase   pătura  până  sub  bărbie, şi  cu  privirea  omului  tulburat  de  gânduri, se  pronunţă: „Nu  încă. Aminteşte-ţi de Lovecraft şi Roger Caillois, care  au stabilit faptul că fantasticul e o categorie a realului, şi… continuă dumneata !”   Studiasem  într-adevăr doctrinele  filosofice  literare  la  care  interlocutorul  meu  făcea  referire, aşa că mi-am  formulat  răspunsul, în conformitatea  concluziilor  autorilor  menţionaţi  de  domnia-sa : „Proprietatea  esenţială a fantasticului  e  teama, o teamă cosmică, o frică faţă de forţele inexplicabile ale necunoscutulului în care, Anaximandru include diversul aparenţelor, funcţie de valoarea formativă a individului”.  După ce clătină  de  mai multe  ori  din  cap, făcând    i  se reverse  peste frunte mănunchiuri  de  şuviţe cărunte, mă privi şi spuse : „Frica, … teama,… ; sufletul nu posedă decât stări, niciodată calităţi în depozit. De aceea, artele sunt făcute pentru a aduce consolare . Valoarea formativă de care aminteai, şi pe care ai cumulat-o, va  face  posibilă  reluarea  discuţiei noastre  pe tema spiritului bibliotecii, un spirit ucis, nu  neapărat  de tehnica progresului, ci de infatuarea falşilor cărturari, pentru care biblioteca nu reprezintă decât  un  banal mobilier. Dumneata  faci  parte dintre puţinii care mi-au citit manuscrisele  şi  care a înţeles, prin studiu, că identitatea unui popor stă în cultura proprie, nu în absorbţia surogatelor din alte  culturi  şi    întreb, ce  rost  a mai avut toată truda intelectuală căreia mi-am dedicat viaţa, dacă până  la  urmă, întâietate  s-a acordat  ignoranţei  şi  decadenţei?” Prinzându-şi  tâmplele în  palme, îşi  îndreptă  privirea  către  lampa  electrică  fixată în  plafonul ambulanţei, afişând aspectul de concentrare  profundă, specifică  dramaturgiei  antice, şi  răcni : „Iar  dacă  amintirea-mi, prieteni, vă e sacră, / Să împliniţi  ce  încă vă voi cere: / Ascundeţi-vă gândul ca-ntr-o lacră, / Nu vă trădaţi, jeliţi-mă-n tăcere ! / În veacul  nostru totul se oprimă – / Chiar lacrima de frate e o crimă… / Şi-acum, la despărţire ,altă rugă. / Voi ce-aţi  iubit  a  versurilor fugă, / Legende, visuri, nostalgii, speranţe, / Adolescenţa mea cuprinsă-n stanţe, / Suspinele şi dragostele mele – / Păstraţi prieteni, filele acele ! ”. Broboane mari de sudoare începuseră a i se prelinge pe obraji, şi ostenit de efortul recitării, întrebă cu vocea stinsă: „Cine a scris asta?”  Aproape automat am răspuns: „Puşkin”... Gheorghe Vişan  îşi şterse cu calm lăcrimatul ochilor, ca şi cum sufletul său sensibil trebuia să-şi facă iertată sensibilitatea, şi-mi spuse cutremurat : „Zadarnic e totul ,… Singura  certitudine  este  pustiul  poetic  al eu-lui, în calea nerecunoştinţei… Ne vom revedea curând”.

 Brusc, se instaură  o  linişte  înspăimântătoare, cufundându-mă totodată într-o beznă a  nelumii, în care Maestrul  dispăru iar eu, aproape că deveneam  nefiinţă.

 

(continuare în numărul următor)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s