„Aripi de dor”

de Cristian NEAGU

Iată  că  mai  apar cărţi structurate prin poezia de contemplare lirică şi delicateţea actului poetic, – precum  antologia  a  cărei  lansare  ne-a  reunit astăzi – ceea ce înseamnă că nu este totul pierdut, în contextul  tendinţei de expansiune a pornografiei în cultură. Eforturile sisifice prin care a fost concepută  şi  finalizată această antologie, aparţin Prof. dr. Const. Miu,  trădat prin promisiuni  şi onorat de susţinători  prin… absenţă.  Se  pare  că  „mâna”  de  intelectuali a  Medgidiei, nu-l merită! Mă bucur să constat  că  ponderea  participanţilor  la acest eveniment cultural, este reprezentată de adolescenţi, şi făcând  apel  la  răbdarea  de a mă suporta nu mai mult de zece minute, voi încerca să explic pericolul prin care trece spiritualitatea românească, aflată destul de vizibil pe teritoriul decadenţei.

     Etimologic, cultura, culturae deţinea în antichitate referinţa strict asupra cultivării pământului, determinând prin apariţia fenomenului de cult, (al pământului, soarelui, strămoşilor, e.t.c.) filonul spiritual din care  au  rezultat  culturile – artele – popoarelor  în  cadrul  cărora, fiecare popor şi-a semnat actul de identitate dar şi de continuitate, prin  sintagma „hrană spirituală”.

După mai bine de două milenii de la apariţia creştinismului, curentele de cultură care au dus la pro- gresia  acesteia, au fost tendenţios renegate în favoarea actualului postmodernism care, pe lângă faptul  că  promovează (premiază)  temele pornografice şi blasfemice  vrea  a ne convinge, pe cei rămaşi în  rezistenţa  profunzimii  lirice  a actului de cultură decent, cum  că am aparţine desuetului. Antologia lansată  astăzi va  demonstra în timp că, nu actul imitaţiei xenomane reprezintă hrana spirituală specifică poporului român.

      E  bine să ştiţi dragii mei că din totdeauna, cultura a înnobilat caracterul uman atunci când aceasta  a conţinut exigenţa bunului-simţ şi esenţa doctrinei academice. Spre a mă face înţeles, voi  schiţa divizarea spectrului cultural aşa cum se prezintă astăzi: 1) Cultura intelectualistă, bazată pe  superlativitatea criteriului valoric; 2) Cultura fideistă, poziţionată  etnocentric demonstrând relativismul cultural, fiind de acord „şi cu… şi cu…”;  3)  Cultura funcţionalistă, care  evită  superlativitatea  valorică, atribuindu-i acesteia funcţiile atipicului.

       În funcţie de cum viitorul, voi generaţia tânără, va recepta una din aceste forme instaurând-o ca şi formare de caractere într-o societate de „mâine”, spiritualitatea va revigora sau nu. Trebuie avut în vedere aspectul percepţiei, şi pe mai departe, al impactului social, prin forma de cultură administrată unei societăţi.