de Cristian NEAGU
Iată că mai apar cărţi structurate prin poezia de contemplare lirică şi delicateţea actului poetic, – precum antologia a cărei lansare ne-a reunit astăzi – ceea ce înseamnă că nu este totul pierdut, în contextul tendinţei de expansiune a pornografiei în cultură. Eforturile sisifice prin care a fost concepută şi finalizată această antologie, aparţin Prof. dr. Const. Miu, trădat prin promisiuni şi onorat de susţinători prin… absenţă. Se pare că „mâna” de intelectuali a Medgidiei, nu-l merită! Mă bucur să constat că ponderea participanţilor la acest eveniment cultural, este reprezentată de adolescenţi, şi făcând apel la răbdarea de a mă suporta nu mai mult de zece minute, voi încerca să explic pericolul prin care trece spiritualitatea românească, aflată destul de vizibil pe teritoriul decadenţei.
Etimologic, cultura, culturae deţinea în antichitate referinţa strict asupra cultivării pământului, determinând prin apariţia fenomenului de cult, (al pământului, soarelui, strămoşilor, e.t.c.) filonul spiritual din care au rezultat culturile – artele – popoarelor în cadrul cărora, fiecare popor şi-a semnat actul de identitate dar şi de continuitate, prin sintagma „hrană spirituală”.
După mai bine de două milenii de la apariţia creştinismului, curentele de cultură care au dus la pro- gresia acesteia, au fost tendenţios renegate în favoarea actualului postmodernism care, pe lângă faptul că promovează (premiază) temele pornografice şi blasfemice vrea a ne convinge, pe cei rămaşi în rezistenţa profunzimii lirice a actului de cultură decent, cum că am aparţine desuetului. Antologia lansată astăzi va demonstra în timp că, nu actul imitaţiei xenomane reprezintă hrana spirituală specifică poporului român.
E bine să ştiţi dragii mei că din totdeauna, cultura a înnobilat caracterul uman atunci când aceasta a conţinut exigenţa bunului-simţ şi esenţa doctrinei academice. Spre a mă face înţeles, voi schiţa divizarea spectrului cultural aşa cum se prezintă astăzi: 1) Cultura intelectualistă, bazată pe superlativitatea criteriului valoric; 2) Cultura fideistă, poziţionată etnocentric demonstrând relativismul cultural, fiind de acord „şi cu… şi cu…”; 3) Cultura funcţionalistă, care evită superlativitatea valorică, atribuindu-i acesteia funcţiile atipicului.
În funcţie de cum viitorul, voi generaţia tânără, va recepta una din aceste forme instaurând-o ca şi formare de caractere într-o societate de „mâine”, spiritualitatea va revigora sau nu. Trebuie avut în vedere aspectul percepţiei, şi pe mai departe, al impactului social, prin forma de cultură administrată unei societăţi.
