IN MEMORIAM: Părintele Ilie CLEOPA

de Pred. Prof. Dr. Const. MIU

În afara cărţilor de ortodoxie (Despre credinţa ortodoxă, Valoarea sufletului, Urcuş spre înviere, Despre vise şi vedenii), Părintele Ilie Cleopa (n. 10. IV. 1912 – d. 2. XII. 1998) a scris şi câteva poezii: Cum putem intra în Rai, Despre avorturi şi Taina Sfintei Spovedanii. În cele ce urmează, ne vom referi la ideatica ultimei poezii.

Într-un limbaj accesibil oricărui cititor/ credincios, Părintele Ilie Cleopa face apologia necesităţii Spovedaniei în practica oricărui enoriaş.

Spovedania este socotită de Sfinţii Părinţi dezbrăcarea omului de păcate şi înnoirea lui prin botezul lacrimilor de pocăinţă.

 În preambulul versurilor sale, Părin-tele Ilie Cleopa accentuează rolul şi rostul Sf. Spovedanii: „Cât de mare rol anume/ Are pentru-ntreaga lume.// Pentru ea, Mân-tuitorul/ A vorbit la-ntreg poporul”.

Doamnă Toamnă,

de Anton ONIGY

Toată lumea spune: – Toamnă,

Eşti cea mai frumoasă doamnă!

Că ai rochii ruginii

Şi mărgele de prin vii…

Grădinile lui Academus (cap. 1)

de Cristian NEAGU

Cuprins  în  sfera  idealismului  filosofic, momentul  certitudinii  sfârşitului  de  viaţă a oricărui individ, implică proiecţia  unor regăsiri  subiective derivate din apogeurile anumitor stări trăite, chiar dacă intuiţia anunţă ireversibilitatea. Totalitatea acestora se poate cumula în singularitatea ideii ,ce  va exercita asupra  conştiinţei aspectul  relevat de Freud, în analiza temei care face obiectul de  interes al studiului, cu privire la tendinţa tratării simbolice a morţii, a corelării  omului cu moartea, când subconştientul activeză imaginea  dominantă  pe  fondul  căreia, tragedia  se  consumă etapizat, până la integral. Situaţia critică prin  care am trecut timp de patru zile, (perioada de comă) în urma  unei vascularite cerebrale, agravată de un instantaneu hemoragic, avea  să  mă transfere  psihic în dimensiunile acestor teorii.

După-amiază  de  noiembrie. Cu pasul  măsurat, zgribulit în trenci, străbat străzile dinspre Batiştei spre Grădina Icoanei. Greutatea gândurilor îmi ţine privirea plecată către pavajul  cubic ,asemănându-mă cu „Ghicitorul în pietre” al lui Eliade. Înteţirea vântului îmi aduce la picioare mici vârtejuri, înfăşurându-mi-le cu frunze uscate. În dreptul străzii Schitul Darvari, simt  că mi se face rău, şi închid ochii spre a atenua vertijul. Mă opresc rezemându-mă de un gard şi  neputând să mai  stau în picioare, mă  preling până în poziţia  pe vine, unde  rămân  mai bine de o jumătate de ceas. Ceva mai târziu, cineva încearcă să mă ridice. Deschid  ochii şi  am  o constatare-şoc: dispăruseră culorile. Cele trei persoane care gesticulau direcţional către mine, salvarea venită la apelul acestora, medicul, în persoana  unei fătuci care mă execută  scurt  cu  o  injecţie  în  braţ, casele, pomii,… totul  devenise  alb-negru , ca  într-o  compoziţie stranie  a  luminilor lui Latour, care mângâiau formele  din  exterior . Mă  săgetă  ideea  de  preambul  al  morţii  în timp  ce  eram suit  în salvare, când auzii  o  voce  de  fonotecă  undeva  la  căpătâiul  meu: „În situaţia de faţă, spune-mi te rog, te identifici  emoţional  cu  replica lui Bubnov din Azilul de Noapte al lui Gorki, ţi-o aminteşti?”   Îmi  întorc  cu greu  privirea  în  direcţia  de  unde  se  făcuse  auzită  vocea şi  fără  a  mai  fi surprins, constat că pe bancheta  destinată  însoţitorilor stătea îmbrăcat extrem de neglijent  într-un halat  de  spital , – uzat – idolul  meu literar, Gheorghe Vişan, marele critic, romancier  şi poet. Subconştientul  îmi  confirmă faptul că delirez. Accept  jocul  cu  vedenia  delirului, şi  îi  răspund ca  la  examen : „<< Ce-a fost a trecut, şi ce-a rămas nu mai face nici două parale>>. E firescul necondiţionat”… Bucuros de  răspuns, exclamă  trecându-şi  mâna  prin părul vâlvoi : „Excelent !  Dacă  ai  reuşit să înţelegi  acest sens, totul va deveni neaşteptat de simplu pentru dumneata. Faptul că ai fost captivat de opera mea, de structura ideologică literară ce stă la baza acesteia, devotându-mi-te spiritual, îmi motivează prezenţa ca imagine freudiană amprentată psihicului dumitale, spre  a te  călăuzi  – când va sosi clipa – pe tărâmul eternităţii”.  

ARHIVA de AUR: mi-a fugit dorul…

Tudor GHEORGHE după TOPÂRCEANU

Mi-a fugit dorul de-acasă
Dorul…
Cat a fost vremea frumoasă
Dorul…
Şi-a fugit cam dezbrăcat,
L-a prins vremea rea, plecat
Şi mi-e teamă c-a-ngheţat
Dorul…

„Aripi de dor”

de Cristian NEAGU

Iată  că  mai  apar cărţi structurate prin poezia de contemplare lirică şi delicateţea actului poetic, – precum  antologia  a  cărei  lansare  ne-a  reunit astăzi – ceea ce înseamnă că nu este totul pierdut, în contextul  tendinţei de expansiune a pornografiei în cultură. Eforturile sisifice prin care a fost concepută  şi  finalizată această antologie, aparţin Prof. dr. Const. Miu,  trădat prin promisiuni  şi onorat de susţinători  prin… absenţă.  Se  pare  că  „mâna”  de  intelectuali a  Medgidiei, nu-l merită! Mă bucur să constat  că  ponderea  participanţilor  la acest eveniment cultural, este reprezentată de adolescenţi, şi făcând  apel  la  răbdarea  de a mă suporta nu mai mult de zece minute, voi încerca să explic pericolul prin care trece spiritualitatea românească, aflată destul de vizibil pe teritoriul decadenţei.

     Etimologic, cultura, culturae deţinea în antichitate referinţa strict asupra cultivării pământului, determinând prin apariţia fenomenului de cult, (al pământului, soarelui, strămoşilor, e.t.c.) filonul spiritual din care  au  rezultat  culturile – artele – popoarelor  în  cadrul  cărora, fiecare popor şi-a semnat actul de identitate dar şi de continuitate, prin  sintagma „hrană spirituală”.

cartea ca marea

de Mariana MAZALU

Gravitez in jurul cuvintelor

Şi nu pot…

Nu pot,

Să-mi imaginez,

Unde sunt?

Oare …

Ştiu … sunt într-o carte

Care e atât de tăcută –

Ascunde ca marea,

În adâncul ei,

Atâtea comori.

Te vad,

Înger

Cu aripi de ceară,

Ce te topeşti

In zborul

Spre înalt,

Spre dincolo

Dar nu renunţi

Şi vei zbura

Chiar şi fără aripi.

 

eveniment editorial

Sâmbătă, 25 . X. 2008, la Lic. „N.Bălcescu” – Med

gidia, începând cu ora 11, a avut  loc lansarea vol. antologic ARIPI de DOR – poezii ale colaboratorilor revistei  METAMORFOZE.

Invitaţii – colaboratori ai revistei sau cititori ai acesteia – au făcut referiri atât la creaţiile poeţilor antologaţi, ca şi despre poezia actuală.

Prof. Teo CRĂCIUN

 

Voi începe cu un citat care-i aparţine lui Garabet Ibrăileanu, şi anume: „Literatura este oglinda vieţii”. Mă voi referi la creaţiile literare contemporane. Cu părere de rău, mărturisesc că puţini sunt autorii – cei care stăpânesc cu adevărat meşteşugul condeiului – ale căror scrieri să trezească în mine emoţia lecturii. Astăzi, suntem de-a dreptul sufocaţi de o aşa-zisă literatură (o pseudo-literatură), vulgară, abjectă. Atât de degradantă este viaţa noastră, dat fiind reflexia ei în cultura şi literatura postmodernistă!

„Metamorfoze” este o revistă salutară, care şi-a propus să promoveze şi să cultive poezia autentică. Dovadă este antologia de faţă, „Aripi de dor”, realizată de prof. dr. Const. Miu şi care cuprinde versuri ale colaboratorilor revistei. În paginile antologiei descoperim sensibilitatea profundă pe care o emană poezia de dragoste, de dor (Carmen Radu, Ancuţa Chichifoi, Const. Miu ), dar şi ironia ascuţită, stihul moralizator (Cristian Neagu).

Totodată, ţin să amintesc de o eleva, Raluca Arnăutu, care a publicat versuri atât în limba română, cât şi în limba franceză, dovedind astfel un deosebit simţ estetic. Atât ei, cât şi celorlalţi colaboratori prezenţi în antologie, li s-a dat şansa de a-şi face cunoscut talentul. Unii, mai timizi, au prins „aripi” şi au reuşit astfel să-şi afirme darul acesta – al scrisului – şi în afara revistei „Metamorfoze” – Violeta Olteanu. Alţii însă au uitat „pământul” în care le-a încolţit sămânţa inspiraţiei.

„Aripi de dor” reprezintă concretizarea unui crez artistic, şi anume poezia trebuie să emoţioneze, să fascineze şi, mai ales, să inspire. Această culegere doreşte să promoveze adevăratele valori, contrazicând toate „producţiile” neizbutite ale postmodernismului românesc.

Este binevenită   „recomandarea” făcută de poetul Cristian Neagu (în poezia cu acelaşi nume), în contextul culturii şi  al literaturii române de astăzi:

„O, zei ai culturii virusate

Ce conjugaţi doar verbul a duce (de râpă)

Luaţi hotărârea de a vă sinucide-n noapte

Cu arătătorul apăsat pe tâmplă,

Analizând procentul majoritarelor carenţe

Prin care kitsch-ul urcă-n clasament

Şi acceptaţi – până la urmă – aceste corigenţe,

        Decât să lăsaţi un spirit repetent.”

 

valoarea n-aşteaptă numărul anilor

Într-o lume supusă volens-nolens globalizării şi tributară mercantilismului, redacţia revistei METAMORFOZE  şi-a propus să rămână fidelă crezului său spiritual – promovarea valorilor autentice locale şi din ţară.

Sunt reviste (fie în ediţie tipărită, fie în format electronic), cenacluri şi grupări literare din ţară ce încurajează (mai mult sau mai puţin tacit) subcultura:  pseudopoezia (cu varianta ei extremistă, pornografică), precum şi „proza”, după ”modelul” dlui Jourdain – protagonistul piesei lui Molière, Burghezul gentilom, care află că toată viaţa „a făcut proză”, vorbind.

         Invităm cititorii noştri să lectureze o schiţă a unei pensionare – Titina Nica Ţene ­– „alintata” grupului editorial ARP, „capodopera” respectivă neridicându-se nici măcar la nivelul unui elev de clasa a VI-a de la şcoala „Lucian Grigorescu”, a cărui compunere – Toamna – a fost premiată de redactorul şef al revistei METAMORFOZE, cu prilejul lansării volumului ARIPI de DOR – antologie de versuri ale colaboratorilor acestei publicaţii.

TITINA NICA ŢENE – Întrebare fără răspuns

 

Vara trecută am întrebat pe Catinca, nepoţica mea de trei ani:

–          Unde vrei să mergem la joacă?

–          Acolo, la Farmec, în parcul pe care l-a făcut

primarul tatălui meu, Ionuţ.

–          Nu e numai primarul lui tatăl tău că este şi al meu.

–          Nu, nu este primarul tău, că tu nu ai servici la

primăria lui tăticu…

–          Bine…

Clipele miraculoase ale toamnei

de Raluca Vorniciuc (clasa a VII-a A, Şcoala  „Lucian Grigorescu”)

Toate toamnele seamănă între ele: au ceva magic şi, totuşi, fiecare se deosebeşte de celelalte. Mai devreme sau mai târziu, vom pricepe cu toţii, vom rămâne uimiţi…

Toamna aceasta este parcă mai frumoasă decât toate – vorba lui Arghezi, „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”. Este o toamnă încântătoare, cu zile taciturne, dar şi zile cu un cer ca o mantie albastră, precum Voroneţul. Tot ea, toamna, este cea care ne amăgeşte cu cântecul ei pribeag şi melancolic. Ne farmecă şi ne duce în paradisul ruginit, cunoscut numai de ea. Totodată, mândra de ea ne desfată privirile cu divinele ei culori tomnatice: roşcat, galben şi ruginiu.

Nu o întrebaţi de ce este aici… Vine vie, cu ceasul miraculos al desfrunzirii în inima ei. În depărtări, tot mai stins, se aude suspinul unor vremuri sumbre. Se citeşte în privirea ei octombrie care măsoară cu frunze tristeţea păsărilor tainice. Şi ele sunt fugare, fug de ecoul spaimei care se cuibăreşte peste tot în văi. Iar ea, mirifica toamnă, se scaldă în râul cu frunze şi ne lasă a asculta cântecul ei înfiorător, ca nişte ecouri, cu gând să ne hipnotizeze pe veci, să fim parte din ea.

Toată natura e îmbătată de parfumul şi muzica toamnei!

DOUĂ TRUPURI

de Ion FAITER

„Două trupuri faţă-n faţă”

sunt ierburi înalte

şi vântul e vioara

 

„Două trupuri faţă-n faţă”

sunt două cărări

şi câmpul e tăcerea

 

„Două trupuri faţă-n faţă”

sunt câteodată valuri

aşteptate la ţărm.

 

„Două trupuri faţă-n faţă”

sunt câteodată vuiet

şi ţărmu-i speranţa.

 

„Două trupuri faţă-n faţă”

sunt clipe rătăcitoare

prin timpul târziu.