Adio Ştefane , prieten drag…

de Cristian NEAGU

Duminică 14  septembrie  2008  am tresărit ,parcă  înjunghiat  de vestea neagră : Fănicuţă Iordache ,Titanul scenei şi platoului de  filmare din România ,îşi  dăduse obştescul sfârşit într-un spital din Viena . Odată cu el ,murea  şi ceva din  mine ,din trecutul ,dar mai ales din  prezentul meu . Nu am plâns ,dar fiinţa mea a sângerat  într-un clişeu al amintirilor adolescentine ,cu întâmplări  din cartierul bucureştean Rahova , în gaşcă cu Fănicuţă ,Marin Ţaca şi fraţii Mafoame .Interesant  era aerul său meditativ  suprapus unei  ironii calde ,ce  parcă  întregea  exotismul  ,fie el , şi al  unui colţ de stradă.

Te făcea să crezi că are un caracter polivalent .Acum era şmecherul ce stăpânea nuanţa uşor vulgară a jargonului ,acum era de la ţară ,acum era avocat ameţindu-te în termeni juridici ,ba filosof ,ce-ţi făcea morala vieţii rostind maxime celebre ,iar când era  EL ,era îngândurat ,cu vorbă puţină şi zvâcnet la o glumă  ori la o remarcă  asupra unei  melodii lăutăreşti ,sorbind şpriţul autentic , veşnic îndrăgostit de viaţă….

         Deşi eram mai mic cu  optsprezece ani  decât el, nu a ezitat să mă trateze bărbăteşte  mai ales când a  aflat  că sunt supus pasiunii condeiului. Eram „de-al lui, din Rahova , şi asta nu era puţin .Juca pe vremea aceea în  Adio dragă Nela  şi „Proprietarii. Era deja un artist de esenţă ,dar venea să să-şi domolească clocotul sufletului acolo unde  copilărise ,şi unde amintirile îi îngustau privirea ,ca de un regret tăinuit în sufletul său nobil cu interior de baroc autumn .  

         Am  aprins  o  lumânare  aşezând-o  pe masa  mea de lucru  şi am rămas ţintuit  cu privirea asupra uneia din  fotografiile în care stăm alături ,şi am constatat  cu durere cum ne tot  ducem… şi  pe cât de neaşteptat ! Ştefan Iordache a deschis fereastra cerului ,şi înainte de a sări dincolo a privit în jos ,către lume ,zâmbind  a compătimire  şi  dezgust ,deşi a iubit-o enorm ,cu lăutari şi cântece de suflet .E bine de amintit aici detaşarea cu care şi-a împărţit viaţa între actorul ,şi omul obişnuit ,Ştefan Iordache, reuşind să-şi menţină firea deschisă ,dar enigmatică totodată .Sentimentul pierderii unui astfel de prieten mă sfâşie, şi-mi vine să acuz o presupusă „contabilitate  a  destinului său , de  eroare. Nu  trebuia să moară acum ! Între incandescenţa flăcării de lumânare şi fotografia înrămată ,resimt starea de penitenţă prin lacrimile nepicurate .

         Dacă numai cu o săptămână în urmă (07 septembrie) un alt mare actor răspundea chemării spiritelor (Ilarion Ciobanu) , ignorând în ultimii ani de  viaţă societatea prin autoizolare şi penitenţă acceptată, Ştefan Iordache  a plecat  dintre noi ,apucând să lase mesajul dispreţului său ,pe înţelesul diriguitorilor instituţiilor de cultură , care se vor  înghesui să-i exprime prin discursuri seci  ,prefăcute , cele mai deosebite merite , plus valoarea: „Aleg  să nu mă implic în societate. Ceea ce trăim este o telenovelă , o manea   de prost  gust. (cit. Confidenţial)   Ar trebui    roşiţi  domnilor ,cei  cărora  vă este  adresată aluzia, şi să înţelegeţi că  o valoare  nu merită pomană , ci justă preţuire , chiar dacă vi se subţiază „modicul salariu prin alocarea  unor  recompense  de  merit . Ori poate , veţi fi măcar în stare , pătrunşi de spinul unei cât  de mici remuşcări , să-i spuneţi în momentul acoperirii cu pleoapa , un sincer Dumnezeu să-l ierte , pentru că pe locul valorii sale , nu se va mai putea aşeza nimeni.

        Pentru mine , anul 2008 marchează începutul unei groaznice singurătăţi ,ca  şi o  moarte dusă pe picioare . Rând pe rând , (la 27 martie George M. Pruteanu, la 24 aprilie Cezar Ivănescu, 14 septembrie Ştefan Iordache)… prieteni şi confraţi , îmi rămân alături doar în fotografiile ce  alcătuiesc  panoplia aliniată de-a lungul peretelui din camera mea . De multe ori mi se întâmplă să formez doar jumătate din totalul  cifrelor  unui  număr  de  telefon , şi  abia după aceea , să  realizez că „abonatul nu mai este … disponibil. E cumplit !  Cu sufletul frânt de durere spun adio ,- iată – unuia dintre  prietenii adolescenţei mele , unui fenomen grandios de talent  actoricesc , la trecerea  sa  către un alt tărâm .

                        DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ !

Reclame

Somn

de Colette COLNIC

Ca o lumânare,

Vidul se dizolvă,

Iar ceara fierbinte

Se modelează subtil.

Clipa se smulge

Şi iese din horă,

Să se topească vidul,

Să doarmă.

Patul se pregăteşte :

Scoate al treilea tentacul !

 

Derută

 

Înaintez de parcă

Linia

N-ar mai fi dreaptă,

Cineva, neştiut

Ar fi convertit-o,

Frângând-o discret.

Alerg, de parcă

Labirintul,

În care mă-nvârt,

Ar fi zidit

Din bucăţi mari

De ciocolată

Fierbinte, fluidă

Iar uşile mici

Mă lasă să trec

O singură dată

Apoi, mă-ntreabă

Dacă asta voiam să fac.

 

C. Z. BUŞTIUC – in memoriam

de Prof. Dr. Const. MIU

Se spune că un om a trăit rodnic, dacă a sădit un pom, a ridicat o casă şi lasă în urma sa copii. Sunt unul din copii spirituali ai profesorului Costică Buştiuc În cele ce urmează, voi evoca personalitatea sa, din perspectiva discipolului.

Pe domnul Buştiuc l-am avut ca dascăl de cuget şi simţire românească, la jumătatea anilor şaptezeci, la liceu.

Era un excelent orator şi trebuie să vă mărturisesc faptul că era o plăcere să asculţi prelegerile sale, căci ele, pe lângă informaţiile ştiinţifice, erau şi adevărate lecţii de viaţă. Aproape de fiecare dată, la sfârşit, oferea şi câte o pildă, spre a fi urmată.

Ca student, m-a ajutat cu o serie de cărţi şi dicţionare, iar pentru cele mai importante lucrări de seminar discutam planul dezbaterii, oferindu-mi bibliografie suplimentară.

Am avut şi bucuria să-l am coleg la şcoala unde am fost elev. Prin felul său, m-a făcut să-mi iubesc meseria şi să pun suflet, aşa cum el făcea.

După Revoluţie, când am fondat revista METAMORFOZE, mi-a fost alături, discutând despre tematica fiecărui număr şi dându-mi spre publicare numeroase eseuri pe teme literare şi teologice.

Pentru cine nu ştie încă, precizez că acest om a fost licenţiat în Litere, Teologie şi Drept. Cunosc bine corespondenţa sa avută cu diverse personalităţi culturale, printre care Zoe Dumitrescu Buşulenga şi marele teolog Antonie Plămădeală. De altfel, domnul Buştiuc a fost ani buni delegat în Sfântul Sinod al Bisericii noastre ortodoxe, la Bucureşti.

La îndemnul dumnealui, am susţinut examenul de admitere la Doctorat, cunoscând înclinaţiile mele spre Teologie şi literatură.

Tot el m-a recomandat redacţiei revistei PERMENENŢE, de la Bucureşti, unde publica lunar articole de teologie şi filosofie.

Mi-a fost un adevărat PĂRINTE SPIRITUAL şi pe mulţi profesori de română ai acestui oraş, ba chiar şi din judeţ i-a ajutat în diverse etape ale formării lor profesionale.

De aceea, domnul Buştiuc poate fi socotit – pe drept cuvânt – PATRIARH AL LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE din judeţul Constanţa.

Închei această evocare cu o poezie dedicată Părintelui meu spiritual,  Costică  Buştiuc :

RECUNOŞTINŢĂ

                    

 Şi chiar de nu mai am părinţi

De carne şi de sânge,

Căci au plecat printre cei sfinţi,

Iar inima-mi îi plânge,

Te am pe tine bun părinte,

Iar eu pe veci te-oi ţine minte.

 

În faţa ta mă plec smerit,

Pentru iubirea ce-ai sădit

Cu mâini de grădinar de soi

Şi-ai dat din suflet un altoi.

Iar dacă azi sunt flamă vie

Să ştii că-ţi datorez şi ţie.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!