BRAŞOV, CAPITALĂ ECUMENICĂ – 2008

de G. L. TELEOACĂ

Pentru ca proverbialul drum, cel pavat cu bune intenţii, să nu ne mai ducă spre iad, ci spre desăvârşire, va trebui să ne gândim priorităţile în mod corect şi mai ales în mod prompt, adică fără extrem de păguboasa amânare, de cele mai multe ori cu termen la „Sfântul Aşteptă”. Altfel spus, pentru a depăşi situaţia deosebit de dificilă prin care trecem, mereu va trebui să avem în vedere cel puţin două imperative:

            1 – Formularea primului imperativ, o datorăm lui Antoine de Saint-Exupéry, care arată că „este vană iluzia celor care cred că pot locui în pace în adăpostul lor fără o victorie permanentă asupra deşertului, dar mai ales că numai fervoarea pentru o cauză poate salva ţara”

            2 – Al doilea, îl datorăm lui Alvin Toffler, care prin cartografierea războiul informatic, ajunge la concluzia că diviziuni incomparabil mai mari decât cele care s-au creat între Est şi Vest sau între Nord şi Sud, vor apărea între „rapid” şi „încet”, adică între cei care se mişcă repede şi cei care abia se mişcă.

            Desigur că sunt şi alte considerente de care trebuie să ţinem cont, dar mai ales acestea două sunt primele care ar putea pune capăt la mult prea multa smerenie pe care ne-o reproşa un mare duhovnic al neamului nostru. Cu o blândeţe specifică lui, Sfinţia sa, i-a spus „prea multă smerenie” pentru ca noi să înţelegem că nu mai avem voie să fim indolenţi, ci plini de fervoare şi mai ales  foarte grăbiţi în a ne reface demnitatea menirii noastre.

                Animaţi de aceste imperative, trebuie să recunoaştem importanţa de excepţie a sesiunii de comunicări ştiinţifice desfăşurată în anul 2006, prin grija şi înaltul patronaj de care au dat dovadă  Academia Forţelor Aeriene şi Fundaţia „Dacia”, atunci când în prezenţa reprezentanţilor de rang superior ai municipalităţii şi ai principalelor culte, Braşovul îşi asuma nobila, dar dificila responsabilitate de CAPITALĂ  ECUMENICĂ.

basorelief

basorelief

Şi este cu adevărat nobilă, fiindcă, mai presus de placida toleranţă religioasă de care dăm dovadă astăzi, nimic nu poate fi mai bun pentru noi şi mai plăcut pentru Cel Prea Înalt, decât împăcarea de fond a fraţilor, motiv pentru care evanghelistul a şi spus: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Dar, este şi deosebit de dificilă, fiindcă nimic nu poate fi mai anevoios decât efortul depus pentru a depăşi diferenţele de credinţă religioasă din sufletele oamenilor. Prea recent pentru a nu face obiectul preocupărilor noastre este gestul pripit al mitropolitului Corneanu, gest, care ar putea exprima aspiraţia spre unitatea credinţei, dar nu şi modelul căii de urmat.

 

            Şi nici nu poate fi un model pentru calea de urmat, fiindcă acest gest încalcă teribila poruncă dată nouă de Dumnezeu Tatăl, prin Psalmul 109, în care scris este: „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut.” poruncindu-I apoi „Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”, poruncă pentru care „Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău”. Ulterior, Iisus, Însuşi, va pune din nou în evidenţă importanţa aceluiaşi Psalm 109, atunci când îi va întreba pe farisei: „Hristos? Al cui fiu este?” (Mt. 22, 42-46).

            Deşi a fost înscrisă în Vechiul Testament încă de pe vremea lui David, pe la anul 1000 înainte de venirea Mântuitorului, deşi a fost reiterată de Mântuitorul în faţa fariseilor şi a fost comentată, apoi, de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către evrei, această teribilă poruncă a fost eludată în mod constant de reformatorii mai vechi şi mai noi, pentru a impune, pe fondul de neştiinţă al celor mulţi, din ce în ce mai multe rânduieli, în dispreţul faptului că Dumnezeu S-a jurat pentru o singură rânduială şi numai una care să fie „în veac”, adică până la sfârşitul veacurilor.

            După ce lumea creştină a plătit cu masacre, cu războaie interconfesionale, cu multe alte suferinţe şi cu devieri de tot felul încălcarea acestei porunci, după ce ampla Mişcare Ecumenică bate pasul pe loc de zeci de ani tocmai fiindcă a evitat să pună în aplicare această poruncă, cu certitudine putem spune că a sosit timpul să înţelegem că unitatea credinţei nu se poate înfăptui la întâmplare prin gesturi gratuite sau prin nevolnicele noastre târguieli purtate la nivelul orgoliilor şi al intereselor umane, drapate în prea multă retorică, ci numai prin respectul deplin şi neabătut al Sfintei Scripturi, care de la începutul la sfârşitul său stipulează o singură rânduială şi numai una pentru preoţia Mântuitorului. Porunca este poruncă pentru toţi şi de aceea cred ca primii care pot şi trebuie să revină la rânduiala, care ne-a fost comună nouă tuturor până la anul 1054, sunt cei care s-au şi desprins primii, inclusiv pentru că sunt departe de autopretinsa infailibilitate.

            Aşa şi numai aşa unitatea religioasă se va înfăptui în planul sacrului, întemeiată pe porunca unei singure rânduieli şi nu pe tentativa foarte lumească de a administra centralizat din ce în ce mai multe rânduieli inventate de reformatori. Porunca dată pentru salvarea noastră întru unitate religioasă este puternică şi clară: O SINGURĂ RÂNDUIALĂ  BISERICEASCĂ ŞI NUMAI UNA ! Numai astfel înfăptuită, în duh şi în adevăr, prin rânduială unică, mult dorita noastră unitate religioasă nu va mai depinde niciodată de tentaţiile hegemonice sau de cele disident-reformatoare ale oamenilor.

            Ce poate face Braşovul şi alături de el, noi toţi, în această amplă mişcare de reunificare religioasă? Este să creadă în această poruncă pe care să o slujească prin faptă şi să o propovăduiască prin cuvânt în numele vocaţiei de a sluji, cu care sunt dăruiţi oamenii acestui pământ încă de la Facerea Lumii. Evident, că ne referim la facerea lumii civilizate pe care au şi întemeiat-o în numele lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui, în anul 5508 î.Hr., an de la care începând s-a derulat cronologia păstrată de cronicarii noştri până în vremea lui Dimitrie Cantemir.

            În numele dreptului şi al datoriei pe care le avem de-a le urma exemplul, trebuie să ştim şi să se ştie de către toţi că pentru fervoarea cu care s-au consacrat misiunii de a sluji lumii în numele lui Dumnezeu, încă de la facerea ei, oamenii acestui pământ au fost înscrişi în Cărţile Sacre ale omenirii, fiind declaraţi înţelepţi ca în Rig-Veda sau numiţi, de Herodot, cei mai viteji şi mai drepţi după legile lui Zamolxe, considerat şi el fondatorul legislaţiei europene de către Carolus Lundius, savant-cercetător în ştiinţe juridice, Arhiepiscop de Upsala. Şi toate acestea s-au înfăptuit sub marele semn, pe care, astăzi, îl numim Stindardul Dacic sau Dragonul Dacic şi care se dovedeşte a fi hieroglifa pentru numele Dumnezeului Dumnezeilor lumii.

                Pentru importanţa lui universală s-a pronunţat, încă din anul 1975, Whitney Smith, fostul director al Institutului american pentru drapelele lumii, care a ajuns la concluzia că sub semnul Dragonului Dacic s-a făcut istoria lumii din Persia şi până în Bretania, de-a lungul a mii de ani.

              Menită să explice pe deplin concluzia lui Whitney Smith, recent, am reuşit să public în revista HISTORIA din martie 2008, încă o dovadă găsită pe Columna lui Traian privind semnificaţia sacră a Dragonului Dacic. Remarcabil este faptul că prin recenta decodificare semiotică am ajuns la una şi aceeaşi sintagmă teonimică arhetipală, la care am ajuns pe cale semantică, ceea ce şi confirma reuşita decodificărilor făcute. Din punct de vedere teologic, decisiv este faptul că Dragonul Dacic, ca hieroglifă sacră, se citeşte în acelaşi fel cu tetragrama sacră YHWH, decodificare pentru care am şi fost felicitat de către Rabinatul din Bucureşti.

            Pentru profundele resurse spirituale ale celor care, într-adevăr, sunt hotărâţi să facă din Braşov capitala unităţii religioase, tot atât de important este să se ştie că s-au acumulat suficiente dovezi care probează că leagănul graiurilor umane coincide cu Vatra Primordială a religiilor lumii al cărui simbol a fost, este şi va fi Dragonul Dacic. De asemenea, trebuie să se mai ştie că suprapunerea Vetrei Primordiale a graiurilor lumii şi a Vetrei Primordiale a religiilor ei este o necesitate legică din perspectiva anticipărilor lui Abulafia, Cassirer sau Chomsky.

            Limba franceză păstrează până astăzi în lexicul său sintagma pays de cocagne, adică Ţara Kogaionului, pentru a defini raiul omenirii, în care a curs lapte şi miere, iar istoria ne-a denumit Hiperboreea şi Axis Mundi, pentru a defini caracterul special al pământului pe care l-am apărat şi ca atleţi ai lui Hristos, sfinţit şi resfinţit de sângele domnitorilor martiri Petre Cazacu sau Constantin Brâncoveanu cu fiii săi, care în locul vieţii lor – ATENŢIE, a vieţii lor îmbelşugate – au ales dreapta credinţă. 

            În încheiere doresc să subliniez faptul că toate aceste dovezi la un loc şi altele asemenea lor, nu reprezintă pentru nimeni motive de înfumurare, ci temeiuri ontologice pentru slujirea cu devotament a întregului aflat în ascensiune, numit Europa Unită. După cum ne indică profunda asemănare lingvistică, cea mitologică, dar şi multe mărturii istorice, Europa a fost o unitate şi va redeveni unitate sub semnul sacrului care a creat-o şi a recreat-o. 

                Pentru că timpul nu ne permite acum, detaliile am să le trimit celor care îmi vor lăsa adresa de e-mail. Important este să nu uităm nici-o clipă cele două imperative invocate la început, conform cărora fiecare dintre noi este chemat să se implice imediat şi cu deplină dăruire.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s