de Prof. Dr. Const. MIU
Într-o lume dedată aproape integral mercantilismului şi supusă, volens-nolens, globalizării, printre atâţia „–işti” şi şi postmodernişti, vocile poeţilor autentici se aud tot mai rar. Nu pentru că ar fi pe cale de dispariţie, ci pentru că aceştia sunt ignoraţi de mai toate revistele literare, care se-ntrec în a publica pornografie, lăsând să se înţeleagă faptul că aceasta-i „direcţia” în poezia actuală.
Nu e mare diferenţă între moda porno a puştimii, care mişună cu nonşalanţă în paginile unor reviste până mai ieri cu pretenţii, şi săptămânalele aromate „licori” servite/ scrise/ publicate de cerşetorul de cafea de la România literară – Emil Brumaru. Pentru deliciul cafegiilor, reproducem o creaţie a sus numitului (apărută în România literară nr. 22/ 8 iunie 2005) – Iubitei ce-şi purta pisica-n lesă : „Iubito, tabla înmulţirii/ E pentru mine un supliciu!/ Nu ştiu cât face şase-ori nouă/ Nici dac-aş fi bătut cu biciu’ // De tine, mică şi nervoasă, / Că sunt atât de imbecil. / Dar, iată! gândului meu leneş, / Pe care cu sfială ţi-l// Strecor sub rochia uşoară/ Şi galbenă, nu-i este frică, / Deşi suntem în plină stradă, / Să te sărute pe pisică!!!”
Dincolo de „povestea” ştrengărească, depănată de acest bătrânel imbecil (care singur îşi recunoaşte „statutul”), acesta are ştiinţa rimei şi a ingambamentului. Ce te faci însă cu cei care se cred poeţi (dar care sunt în situaţia absurdă şi rizibilă, în egală măsură, a protagonistului piesei lui Molière – Burghezul gentilom –, care află că vorbind, toată viaţa a făcut proză! ), aceştia nefiind în stare a-şi recita măcar o strofă ?! Spre pildă, mai acum vreo 3-4 ani, Adrian Păunescu avea la Realitatea TV o emisiune săptămânală, unde erau invitaţi, când şi când, şi poeţi din ţară sau din diaspora. Maestrul l-a rugat spre sfârşitul unei astfel de emisiuni pe invitatul său – Th. Damian, redactor şef al revistei new york-eze, Lumină lină – să recite măcar o poezie, mai cu seamă că-şi lansase în acea zi un nou volum la Muzeul literaturii române. Oaspetele s-a scuzat, motivând că nu are la el o carte. Adrian Păunescu a insistat: „ – Totuşi, poate ne spuneţi una, mai veche…” Răspunsul – penibil – a fost că autorul nu obişnuieşte să-şi recite creaţiile!
Am insistat pe aceste aspecte, spre a atenţiona cititorii că deşi ne aflăm în faţa unui vădit fenomen al derapajului literar, propunem o abatere de la regulă, prin volumul de sonete Mormânt în metaforă (Editura Princeps, Iaşi, 2007), semnat de Emilian Marcu.
Mai întâi, să lămurim un aspect menţionat pe verso-ul copertei întâi a cărţii în discuţie: „Vocaţia pentru sonet a poetului Emilian Marcu îl singularizează în literatura actuală.” (Constantin Blănaru, în Revista română, martie 2007). Afirmaţia este gratuită, ca să nu spunem falsă şi dovedeşte necunoaşterea fenomenului literar actual. Semnatarul acestei opinii ar fi trebuit să se intereseze dacă mai sunt şi alţi autori de poezii în forma fixă a sonetului. Pentru ştiinţa sa, îi spunem că în urmă cu numai câţiva ani au publicat volume de sonete Victoria Elena Milescu (Ecouri târzii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2005), Doru Ioan Lazăr (Când îşi asmute toamna iezii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) şi Eugen Cojocaru (Oraşul anapoda, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007). Despre cărţile acestor autori am publicat cronici de întâmpinare în revista Amurg sentimental. Am făcut aceste precizări, nu spre a pune în umbră creaţia lui Emilian Marcu – poet de certă valoare – ,ci spre a atrage atenţia că nu trebuie absolutizată o afirmaţie, mai cu seamă când e vorba de fenomenul literar actual, care este unul în permanentă mişcare, în sensul că mereu apar cărţi şi autori noi (şi cu siguranţă că vor mai fi apărut în ţară şi alte volume de sonete, în afara celor semnalate de noi !), iar criticul literar care se respectă se informează!
Sonetele lui Emilian Marcu, din prezentul volum, sunt o dovadă clară că sufletul nu are vârstă, creaţiile care abordează erosul evidenţiind diversitatea trăirilor. Din această perspectivă, câteva motive sunt recognoscibile mai la tot pasul: obsesia tăcerii, căreia i se subsumează taina, ca şi prezenţa pleoapei – toate circumscrise iubirii. Dacă ar fi să ne exprimăm în limbaj arghezian, vom preciza că în această carte, poetul Emilian Marcu dă la iveală o dragoste târzie, sonetele sale amintind, în privinţa tematicii abordate, de cele voiculesciene.
METAMORFOZE 