BRAŞOV, CAPITALĂ ECUMENICĂ – 2008

de G. L. TELEOACĂ

Pentru ca proverbialul drum, cel pavat cu bune intenţii, să nu ne mai ducă spre iad, ci spre desăvârşire, va trebui să ne gândim priorităţile în mod corect şi mai ales în mod prompt, adică fără extrem de păguboasa amânare, de cele mai multe ori cu termen la „Sfântul Aşteptă”. Altfel spus, pentru a depăşi situaţia deosebit de dificilă prin care trecem, mereu va trebui să avem în vedere cel puţin două imperative:

            1 – Formularea primului imperativ, o datorăm lui Antoine de Saint-Exupéry, care arată că „este vană iluzia celor care cred că pot locui în pace în adăpostul lor fără o victorie permanentă asupra deşertului, dar mai ales că numai fervoarea pentru o cauză poate salva ţara”

            2 – Al doilea, îl datorăm lui Alvin Toffler, care prin cartografierea războiul informatic, ajunge la concluzia că diviziuni incomparabil mai mari decât cele care s-au creat între Est şi Vest sau între Nord şi Sud, vor apărea între „rapid” şi „încet”, adică între cei care se mişcă repede şi cei care abia se mişcă.

            Desigur că sunt şi alte considerente de care trebuie să ţinem cont, dar mai ales acestea două sunt primele care ar putea pune capăt la mult prea multa smerenie pe care ne-o reproşa un mare duhovnic al neamului nostru. Cu o blândeţe specifică lui, Sfinţia sa, i-a spus „prea multă smerenie” pentru ca noi să înţelegem că nu mai avem voie să fim indolenţi, ci plini de fervoare şi mai ales  foarte grăbiţi în a ne reface demnitatea menirii noastre.

                Animaţi de aceste imperative, trebuie să recunoaştem importanţa de excepţie a sesiunii de comunicări ştiinţifice desfăşurată în anul 2006, prin grija şi înaltul patronaj de care au dat dovadă  Academia Forţelor Aeriene şi Fundaţia „Dacia”, atunci când în prezenţa reprezentanţilor de rang superior ai municipalităţii şi ai principalelor culte, Braşovul îşi asuma nobila, dar dificila responsabilitate de CAPITALĂ  ECUMENICĂ. Continuă lectura

Reclame

PANAIT ISTRATI -jurnalul confesiunii faţă de moarte

de Cristian NEAGU

Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor, ajungând în cele din urmă să mă intereseze omul Panait Istrati. Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunoscute distinsului cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spirituală)  resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului  de drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate. Dacă în rândul  poeţilor, tragismul  eminescian  impresionează la modul  superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzimea tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă  există un moment fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după ce îi va citi Chira Chiralina  semnându-i  prefaţa- îl va numi  „Gorki al  Balcanilor”.

        Aşadar, urmând  etapele  fireşti ce se impun întru  obţinerea  aprobării  accesului  la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu a instituţiei  ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bătute  la maşina   de scris cu exact 74  de ani  în urmă, de chiar Panait  Istrati. Pe prima pagină  iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată lui Mihail Sadoveanu:  Mihai.  Eu  n-am    pot la Iaşi, nu vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi potrivite momentului. Al tău, Panait”  Trebuie menţionat faptul că ne aflăm în 1934, an în care Istrati ducea  povara unui T.B.C. în  ultima fază, abia întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari, aflase totuşi cu oarecare mulţumire –prin  intermediul lui  Sadoveanu- că la Iaşi i se pregătea  sărbătorirea  celor cincizeci de ani  ai vieţii, fără a şti pe  mai departe  că adversarii săi organizau în capitala moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului  care n-a mai avut loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care  palpită de nedefinire  şi remuşcări  sufletul lui Panait Istrati, aveau să fie sortite arhivei. Continuă lectura

un alt virtuoz al sonetului

de Prof. Dr. Const. MIU

              

               Într-o lume dedată aproape integral mercantilismului şi supusă, volens-nolens, globalizării, printre atâţia „–işti” şi şi postmodernişti, vocile poeţilor autentici se aud tot mai rar. Nu pentru că ar fi pe cale de dispariţie, ci pentru că aceştia sunt ignoraţi de mai toate revistele literare, care se-ntrec în a publica pornografie, lăsând să se înţeleagă faptul că aceasta-i „direcţia” în poezia actuală.

 

Nu e mare diferenţă între moda porno a puştimii, care mişună cu nonşalanţă în paginile unor reviste până mai ieri cu pretenţii, şi săptămânalele aromate „licori” servite/ scrise/ publicate de cerşetorul de cafea de la România literară – Emil Brumaru. Pentru deliciul cafegiilor, reproducem o creaţie a sus numitului (apărută în România literară nr. 22/ 8 iunie 2005) – Iubitei ce-şi purta pisica-n lesă : „Iubito, tabla înmulţirii/ E pentru mine un supliciu!/ Nu ştiu cât face şase-ori nouă/ Nici dac-aş fi bătut cu biciu’ // De tine, mică şi nervoasă, / Că sunt atât de imbecil. / Dar, iată! gândului meu leneş, / Pe care cu sfială ţi-l// Strecor sub rochia uşoară/ Şi galbenă, nu-i este frică, / Deşi suntem în plină stradă, / Să te sărute pe pisică!!!” Continuă lectura