păcatul adamic

de G. L. TELEOACĂ

Faţă în faţă cu cei care au ajuns să facă apologia înlocuirii Bisericii lui Hristos prin multitudinea adunărilor [1] ducând la extrem ideea lui Voltaire conform căreia înmulţirea sectelor previne fie războiul religios, fie tirania în drumul omenirii către civilizaţie [2], noi vom arăta că Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească propovăduind iubirea aproapelui nu poate reprezenta tirania care să interzică accesul omului la civilizaţia cunoaşterii, deoarece …

                                             A  vorbi  şi  a  stăpâni  înseamnă  a  cunoaşte

Nu, şi iarăşi nu. Creştinismul bine înţeles nu interzice cunoaşterea şi nici nu aduce atingere cunoaşterii, ci din contra trimite la cunoaştere, din moment ce Sfânta Scriptură, cartea fundamentală a Bisericii, ne spune că Însuşi Dumnezeu l-a îndemnat pe Adam, strămoşul omenirii să dea nume făpturii (Facerea 2, 19). Dar îndemnându-l pe Adam să dea nume, Dumnezeu l-a îndemnat de fapt la cunoaştere pentru simplul motiv că entităţile făpturii, respectiv entităţile creaţiei, nu puteau fi denumite fără a fi corect definite prin cunoaşterea din ce în ce mai aprofundată şi mai cuprinzătoare. De la spic, la bob, de la bob la embrion, de la embrion la celulă, de la celulă la moleculă şi aşa mai departe, sau în perspectivă spaţială: de la pământ la lună şi la stele, de la stele la galaxii.

                  Într-un univers fără de margini, de la microcosmos la macrocosmos, nici cunoaşterea nu poate fi limitată din moment ce omului i-a fost dat să atribuie mereu noi nume, noilor entităţi identificate şi definite prin perfecţionarea continuă a instrumentelor şi a metodelor de investigare.

                  De fapt, Dumnezeu după ce l-a făcut pe om „bărbat şi femeie” l-a  binecuvântat şi i-a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28). Dar a spune: „supuneţi” şi „stăpâniţi” echivalează cu a spune cunoaşteţi, cunoaşteţi şi iar cunoaşteţi, căci nu poţi să supui şi să stăpâneşti fără a cuprinde cu pricepere şi cu responsabilitate de profesionist toată creaţia în rosturile ei. A stăpâni, adică a administra înseamnă  a  c u n o a ş t e. Iar aceasta este prima poruncă, dar şi prima binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o omului.

                  Chiar şi în grădina Edenului, Adam a fost pus ca să o lucreze şi să o păzească. Dar a lucra însemna a avea ştiinţa a ceea ce era de făcut, iar a păzi însemna a cunoaşte în mod obligatoriu obiectivul de păzit cu detaliile lui ca şi pe cei în contra cărora trebuia păzit Edenul. Toate poruncile date de Dumnezeu omului, prin Adam, se adresau şi se adresează libertăţii sale de acţiune şi implicit capacităţii sale de a distinge şi de a înţelege, aptitudini ce pot exista numai şi numai prin cunoaştere temeinică .

 

Teocentrism  sau  antropocentrismul  deviant?

                  Celebra interdicţie primită de Adam: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” nu s-a referit şi nu se referă la cunoaşterea tehnico-ştiinţifică a nemărginitei creaţii, ci la sistemul de criterii, imaginat ca un pom, pe baza cărora se stabileşte ce este bine şi ce este rău să creadă şi să facă omul în viaţă, fiindcă Dumnezeu în desăvârşita Sa înţelepciune a stabilit aceste criterii odată pentru totdeauna.

            Şarpele, unealta lui Satan, adică cel care iubindu-se doar pe sine însuşi nu putea decât să se târască fără a fi capabil de idealuri mai presus de jalnica-i persoană, ştia bine sensul interdicţiei. Acesta chiar spune: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Facerea 3,5). Deci nu despre cunoaştere este vorba, ci despre distincţia dintre bine şi rău, distincţie pe care o ştie face numai Dumnezeu, Cel Care Îşi iubeşte creaţia în întregul ei, până la sfârşitul veacurilor, şi nu sărmanul om, această efemeridă limitată şi egoistă pentru care lumea se termină odată cu el. Aşa după cum arăta la vremea sa Nae Ionescu, Dumnezeu a exprimat prin această interdicţie însăşi condiţia umană ca şi când ar fi spus: „Măi omule, tu trebuie să ştii că asta nu este natura ta. Dacă tu faci asta calci nu legea Mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiţia ta?” [3]


[1]  Adrien Ladrierre, Eduard Recordon, Philippe Tapernoux,  Biserica sau Adunarea, Dillenburg,  1993.

[2]  Voltaire, Opere alese, Bucureşti 1957, pg. 258.

[3]  Cunoaştere – iubire – dăruire – mântuire, Tratat de metafizică, curs inedit, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu, Editura Roza vânturilor, Bucureşti 1999, pg.168.

              Dumnezeu a stabilit această lege nu fiindcă s-ar fi temut de noul statut al omului, ci tocmai fiindcă ştia că omul, ca fiinţă imperfectă dar perfectibilă, nu avea aptitudini pentru un asemenea statut. Înzestrat cu inteligenţă şi cu voinţă, dar fără a putea fi Dumnezeu, omul s-a vrut a „fi ca un Dumnezeu” şi de aici toate erorile voluntarismului antropocentric care au condus la dezastrele lumii, toate câte le-am trăit şi câte se vor întâmpla în viitor de la cele morale şi familiale la cele militare sau ecologice.

                  Datorită „păcatului adamic” perceput ca păcat al neascultării (neascultarea naivului Adam, dar mai ales neascultarea noastră doctă) se instituie tot mai mult deşertificarea pe pământul creat cândva grădină, iar în plan uman disperarea, în ciuda bogăţiei şi a progresului tehnico-ştinţific de neimaginat la care s-a ajuns. La ce erori poate ajunge omul care se crede „ca un Dumnezeu” o ilustrează acele sinistre personaje reale, Johann de Leyda care a fost ales în unanimitate „Domn al domnilor”, cu numele de „Christos Rege”, şi Knipperdorlling, care le sufla oamenilor în faţă repetând: „Primeşte Sfântul Spirit”, după ce au impus unui oraş întreg ca  femeile, copiii şi toate bunurile să fie folosite în comun. Ulterior, în oraşul asediat, ordinea nu a mai putut fi menţinută nici prin execuţii atunci când din cauza foametei oamenii ajunseseră să mănânce şobolani, pisici, câini şi carne de om.

                  De atunci a mai trecut o jumătate de mileniu plină de alte orori în masă şi omul încă tot nu a ajuns la convingerea fermă că toate sunt, în ultimă instanţă, consecinţa antropocentrismului – viaţă fără Dumnezeu.

 

                                               Păcatul păcatelor

                  Prin neascultare, adică prin contestarea sau pervertirea, sub orice formă, a criteriilor de bine şi de rău, aşa cum sunt ele date omului de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, dar şi în Sfânta Tradiţie, omul a comis, de fapt, păcatul păcatelor, adică păcatul pervertirii normelor divine de conduită, care ne-a deviat evoluţia spre o existenţă dominată de legităţile ciclurilor trofice specifice biologiei, adică spre acea zonă în care natura afectelor noastre nu depăşeşte ternul afect al necuvântătoarelor, care şi ele au viaţă socială îngrijindu-se de hrană, de vizuină, de tandreţea nupţială, dar şi de joc, de comunicare sau de recunoaşterea liderului.

                  Pierzând desăvârşitul etalon dumnezeiesc, singurul care ne permite trăirea sacrului, specific umană, omul a pierdut şansa de a se îndumnezei, pierzând astfel şi şansa de a realiza progresul real pe termen lung prin armonizarea diversităţii lumii în viziunea unitară dată nouă de Unicul Ziditor, urmând o scară unică de valori, care să aibă în vedere inclusiv păstrarea creaţiei.

                                              Opţiunea  personală  ca  responsabilitate

            Întrucât dialogurile ecumenice pun, tot mai des, în evidenţă faptul că „Divizarea continuă a Bisericilor este un scandal şi pentru că ea contribuie direct la secularizarea progresivă a lumii.” [1] considerăm că întoarcerea, liber consimţită, a fiecăruia în parte la Biserica cea una, sfântă, apostolească şi sobornicească, păstrătoare prin tradiţie a criteriilor etalon pentru cunoştinţa binelui şi răului, rămâne poate cea mai simplă şi dreaptă cale pentru păstrarea statutului de om, ca unică fiinţă capabilă să trăiască sacrul în realitatea de fiecare zi a vieţii, şi nu ca pe o activitate facultativă ca oricare alta.


[1]  Pr. Dr . C. Pătuleanu, Teologia Ecumenică, Istoria şi evaluarea dialogului teologic bilateral dintre E.K.D. şi B.O.R., Ed. Mitropolia Olteniei 2003, pg. 194.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s