Ruznaca

de Cynthia ALBULESCU

Pe bătrâna basarabeancă zisă Ruznaca o puteai întâlni zilnic la poarta bisericii, cu mâna întinsă: „Dă şi la babuşca ceva!”…Bogdaproste.

  Uneori era gata beată de la şapte dimineaţa, când plecam spre şcoală, dar tot îi dădeam banii mei de pachet. La întoarcere iar o găseam acolo, beată de tot, prăbuşită pe asfalt, cocârjată ca un semn de întrebare, ea însăşi un semn de întrebare retorică adresată întregului univers: De ce ?

   Am terminat şcoala generală, apoi liceul, am renunţat la codiţe şi mi-am vopsit părul, dar Ruznaca a rămas neschimbată, încremenită într-o vârstă fără vârstă.

   Nu prea se-nghesuiau mulţi să-i dea bani, ştiind că ea îi dă pe gât, ia uita-ţi-vă în ce hal de alcoolică a ajuns, miroase de te trăsneşte de la o poştă şi seara, când se strânge de pe drumuri, abia e în stare să-şi găsească gangul în care locuieşte! Afurisită baborniţă! Dar mie mi-e milă de ea. Se-mpleticeşte ţinându-se de garduri şi boscorodeşte de una singură, în limba ei, lălăie, râde, cade, se ridică. Dacă încerci s-o ajuţi îţi trage o înjurătură cu voce spartă şi-nfundată de ventriloc, te bagă în toţi răcorii. Şi-apoi ce uitătură are! Sticloasă, fixă, sfredelitoare, mai bine nu te uiţi în ochii ei, că te mai şi deoache, Doamne fereşte, ptiu-ptiu! Şi gravidele o ocolesc, nu cumva să le iasă un copil handicapat, iar oamenii din cartier nu contenesc să se minuneze de ravagiile pe care le face băutura. Uite unde te duce, ajungi din om neom, cum e carmolista asta alcoolistă, vai de capul ei!

   În noaptea aceea mă întorceam de la concert, mai bine zis rătăceam plutind pe străzi, cu braţele împovărate de trandafiri, măturând trotuarele cu poalele rochiei albe, sticlind de paiete. Avusesem un succes eclatant, dar nu ăsta era lucrul cel mai important, ci faptul că partenerul meu, cu care interpretasem concertul pentru două piane de Ceaikovski…partenerul care mă chinuise atâta timp cu tăcerile lui grăitoare, îşi luase în sfârşit inima în dinţi şi-mi spusese ceea ce ştiam, dar aşteptam să aud: că mă iubeşte.

   Şi cum pluteam noi îmbrăţişaţi, atât cât ne permiteau buchetele de flori, în dreptul bisericii era să picăm laţi, împiedicaţi în picioarele Ruznacii, care dormea tologită chiar în poartă, sforăind îngrozitor. Tot cerul era plin de fulgere ce anunţau o răpăială zdravană, aşa că ne-am hotărât s-o cărăm spre gangul unde îşi făcea veacul. Nu era departe, dar ni s-a părut o veşnicie, pentru că bătrâna nu se lăsa deloc târâtă, se împotrivea din răsputeri. Gangul ei parcă era decupat din „curtea gunoaielor”, iar şandramaua în care se adăpostea arăta jalnic. Prin geamurile sparte vântul intra ca la el acasă, uşa nu avea clanţă şi, cel mai groaznic, nu exista nici un pic de lumină, bine că prietenul meu avea brichetă, iar eu o minilanternă, cu breloc! Am împins uşa care bineînţeles că scârţâia ca în filmele horror şi ne-am aplecat, ca să putem avea loc în încăpere.

Ruznaca s-a aruncat într-un colţ şi până să ne dumerim bine, i-am şi auzit sforăitul. Afară începuseră rafale atât de puternice, încât ne temeam să nu fim luaţi pe sus, cu tot cu magherniţa în care ne aflam.

   La lumina unui fulger am zărit ceva de domeniul paranormalului: două Ruznace. Una care dormea, beată, întinsă lângă o alta , care ne privea fosforescent şi care a început să se târe spre noi, gemând. Se târa pentru că era de fapt o jumătate de Ruznacă. Una fără picioare, aidoma celei tefere.

   -Ce vreţi voi? Am auzit glasul jumătăţii de om, un glas suav ca o adiere, bun şi duios. Aţi adus-o pe sora geamănă, ne-a ajutat ea. Care probabil v-a înjurat rău, nu-i aşa?

   -Da, dar când e trează nu înjură, m-am auzit bâiguind.

   -Şi cum nu prea e trează…vă spun eu că nu e bine să fii treaz. Eu sunt trează mereu. Ce folos? Eu sunt trează în locul ei, iar ea cerşeşte pentru mine. De douăzeci de ani, de când m-a călcat maşina şi am rămas oloagă. Şoferul era beat, el e afară în lumină, iar eu în hruba asta întunecată, rugându-mi moartea. Asta presupunând că aş fi vie…Nici nu mai ţin minte de când nu am mai vorbit cu oamenii…Trec grăbiţi pe lângă gang şi-i privesc din ascunzătoarea mea, încercând să-mi amintesc cum e să alergi sau să mergi agale, să sari într-un picior…dacă aş mai avea un picior… În mintea mea îmi transplantez picioarele tututror oamenilor şi-n fiecare noapte mă visez miriapod. Şi mai visez fântâna din curtea casei şi zăpezile copilăriei mele, pe care n-o să le mai văd niciodată…Şi trandafirii înfloriţi sub ferestre…

   Jumătatea de om vorbea acum ca pentru sine, cum poate că se obişnuise s-o facă în singurătate, depănându-şi pentru a nu ştiu câta oară firul vieţii, iar noi nici nu mai existam pentru ea. Două gemene refugiate în România după război, tinere şi pline de viaţă, de speranţe care eşuaseră. Visaseră să devină balerine şi ajunseseră chelneriţe într-o tavernă, obligate să suporte orice pentru a-şi păstra slujba. Până când s-a întâmplat accidentul uneia…Iar cealaltă s-a aruncat în braţele lui Bachus…

   Ploaia se oprise de mult, noi lăsasem trandafirii pe prag şi ieşisem pe nesimţite din camera de tortură a celor două fiinţe atât de nefericite, vinovaţi că noi suntem fericiţi, tineri, teferi, în viaţă.

   Acum înţelegeam că oriunde e mai bine decât în hruba aceea. Chiar şi-n colţul străzii, la cerşit, bogdaproste!

   A doua zi am adus nişte asistenţi de la o asociaţie umanitară, care în timp record le-au mutat pe cele două bătrâne într-un azil cu condiţii super. Curând am plecat pentru trei luni în Italia, cu o bursă de studii, să mă lăfăi pe culmile gloriei, împreună cu prietenul meu. La întoarcere am dat iar peste Ruznacă, tot în poarta bisericii, de parcă abia ieri…

   -Ce cauţi iar aici? m-am revoltat, răţoindu-mă.

   Nu mi-a răspuns, nu m-a recunsocut…Sau n-a vrut…M-am repezit spre vechiul gang. Şandramaua era goală. I-am sunat pe celular pe asistenţii din asociaţia umanitară. Jumătatea de om murise. Iar Ruznaca fugise, nesuportând cura de dezalcoolizare.

   M-am întors în poarta bisericii. De cum m-a văzut, de parcă ar fi ştiut c-am aflat, Ruznaca a început să mugească cumplit, ca demonizată, înjurându-mă rău de tot. Am închis ochii, să nu mai văd figura ei de fiară înjunghiată, zgâlţâindu-mă de plâns. Am simţit o mână urât mirositoare că mă mângâie pe păr, aşa cum nu mă mai mângâiase nimeni.

-Lasă că trece, toate trec, mi-a spus Ruznaca

Avea acum glasul dulce şi bun al surorii ei…