Nicăieri. Nimic şi ieri

de Alexandra – Emilia Bucur

 

Pietrele când păşim pe alee sunt deja în genunchi

Sub forma unui om care se roagă într-un ou,

Vor avea genunchii roşi din cauza asfaltului,

Nu mai e nevoie să le supunem noi cu pasul….

De câteva ore apa curge încontinuu din tavan în loc de lumină,

O să ajungă până şi gândurile să plutească în apă ieşind din corp din cauza înecului…

Băncile, strigau salvamarii în jurul casei că sunt încărcate cu alb, abia răsuflă lemnul,

Unii aruncă zăpadă în bălţi ca să se restrângă la starea lichidă,

Să lase forma care ocupă locul oamenilor deoparte.

Salvamarii încercau să ne scoată pe fereastră din casă,

Fără gânduri, deci cadavre,

Să ne aducă la ţărm- în afara camerei noastre.

Ei devin ruptura dintre uscat şi mare…

Am vrea să dibuim peretele, paralel uşii unde este icoana

Măcar cu unghia să atingem icoana,

Şi de la atingere să ne găsim liniştea pietruită în alţii.

Urli înghiţit de apă, urli în apă, ca măcar acolo unde plecăm fără voie, să fie lumină

Dacă aici de câteva minute s-a făcut scurtcircuit…