de ANDREEA ELENA NEAGU
Am cusut Cerul
Cu fir de nisip
Ca să nu mai cadă
Îngerii pe pământ
Şi să-şi dea la schimb
Aripile
Pe frânturi de suflet.
Hipnoză
Râde lumina de mine
Ca un copil naiv
Care abia acum învaţă
Să deseneze, în trei linii,
Mărul
Din care tocmai a muşcat
Cu pofta unui şarpe.
Râde prosteşte, lumina, de mine
Frângându-şi nerăbdarea în palme
Ca un bolnav mintal
Care aşteaptă ,
Cu ochii pe jumătate închişi,
Să-şi înghită pastila
Cu gust amar de gutuie.
Râde pe marginea patului
Cu buza de jos crăpată
De durerea vorbelor
Rupte
Din pagini golite de suflet.
Râde cu ceasul de pe masă…
Şi îi îngână obsesiv ticăitul,
Sfredelind prin aerul umed
Privirea mea năucă
De atâta beţie de lumină.
