Rugă

 

de Anton ONIGY

Dă-le, Doamne, zile bune –
Cele rele eu le am,
Să Te ştie şi de Nume,
Pentru suflet ca balsam.

 

 

Ruznaca

de Cynthia ALBULESCU

Pe bătrâna basarabeancă zisă Ruznaca o puteai întâlni zilnic la poarta bisericii, cu mâna întinsă: „Dă şi la babuşca ceva!”…Bogdaproste.

  Uneori era gata beată de la şapte dimineaţa, când plecam spre şcoală, dar tot îi dădeam banii mei de pachet. La întoarcere iar o găseam acolo, beată de tot, prăbuşită pe asfalt, cocârjată ca un semn de întrebare, ea însăşi un semn de întrebare retorică adresată întregului univers: De ce ?

   Am terminat şcoala generală, apoi liceul, am renunţat la codiţe şi mi-am vopsit părul, dar Ruznaca a rămas neschimbată, încremenită într-o vârstă fără vârstă.

   Nu prea se-nghesuiau mulţi să-i dea bani, ştiind că ea îi dă pe gât, ia uita-ţi-vă în ce hal de alcoolică a ajuns, miroase de te trăsneşte de la o poştă şi seara, când se strânge de pe drumuri, abia e în stare să-şi găsească gangul în care locuieşte! Afurisită baborniţă! Dar mie mi-e milă de ea. Se-mpleticeşte ţinându-se de garduri şi boscorodeşte de una singură, în limba ei, lălăie, râde, cade, se ridică. Dacă încerci s-o ajuţi îţi trage o înjurătură cu voce spartă şi-nfundată de ventriloc, te bagă în toţi răcorii. Şi-apoi ce uitătură are! Sticloasă, fixă, sfredelitoare, mai bine nu te uiţi în ochii ei, că te mai şi deoache, Doamne fereşte, ptiu-ptiu! Şi gravidele o ocolesc, nu cumva să le iasă un copil handicapat, iar oamenii din cartier nu contenesc să se minuneze de ravagiile pe care le face băutura. Uite unde te duce, ajungi din om neom, cum e carmolista asta alcoolistă, vai de capul ei!

   În noaptea aceea mă întorceam de la concert, mai bine zis rătăceam plutind pe străzi, cu braţele împovărate de trandafiri, măturând trotuarele cu poalele rochiei albe, sticlind de paiete. Avusesem un succes eclatant, dar nu ăsta era lucrul cel mai important, ci faptul că partenerul meu, cu care interpretasem concertul pentru două piane de Ceaikovski…partenerul care mă chinuise atâta timp cu tăcerile lui grăitoare, îşi luase în sfârşit inima în dinţi şi-mi spusese ceea ce ştiam, dar aşteptam să aud: că mă iubeşte.

   Şi cum pluteam noi îmbrăţişaţi, atât cât ne permiteau buchetele de flori, în dreptul bisericii era să picăm laţi, împiedicaţi în picioarele Ruznacii, care dormea tologită chiar în poartă, sforăind îngrozitor. Tot cerul era plin de fulgere ce anunţau o răpăială zdravană, aşa că ne-am hotărât s-o cărăm spre gangul unde îşi făcea veacul. Nu era departe, dar ni s-a părut o veşnicie, pentru că bătrâna nu se lăsa deloc târâtă, se împotrivea din răsputeri. Gangul ei parcă era decupat din „curtea gunoaielor”, iar şandramaua în care se adăpostea arăta jalnic. Prin geamurile sparte vântul intra ca la el acasă, uşa nu avea clanţă şi, cel mai groaznic, nu exista nici un pic de lumină, bine că prietenul meu avea brichetă, iar eu o minilanternă, cu breloc! Am împins uşa care bineînţeles că scârţâia ca în filmele horror şi ne-am aplecat, ca să putem avea loc în încăpere.

E vreme

de Cristian NEAGU

E vreme de paloş şi un burduf cu vin

E vreme de murg cu pământ în copită,

Şi ar mai fi o vreme de tandru suspin,

Şi ar mai fi o vreme de clipă tihnită.

Frescă sentimentală

de Cristian NEAGU

Mă cuprinde obsesia unui iris astral

Cu fiorul iubirii prin genele lungi

Şi lacrimi zvântate pe un vechi calendar

Mărturisesc durerea din rănile adânci

 

Şi-i simt aievea suflarea convulsivă

Şi marmora sânului de patimi stârnit,

Gemând unui zâmbet lăsat în derivă

Pe buclele-i noapte, iubire-am şoptit…

 

 

 

Nemurire

de ANDREEA ELENA NEAGU 

Am cusut Cerul

Cu fir de nisip

Ca să nu mai cadă

Îngerii pe pământ

Şi să-şi dea la schimb

Aripile

Pe frânturi de suflet.

 

Nicăieri. Nimic şi ieri

de Alexandra – Emilia Bucur

 

Pietrele când păşim pe alee sunt deja în genunchi

Sub forma unui om care se roagă într-un ou,

Vor avea genunchii roşi din cauza asfaltului,

Nu mai e nevoie să le supunem noi cu pasul….

De câteva ore apa curge încontinuu din tavan în loc de lumină,

O să ajungă până şi gândurile să plutească în apă ieşind din corp din cauza înecului…

Băncile, strigau salvamarii în jurul casei că sunt încărcate cu alb, abia răsuflă lemnul,

Unii aruncă zăpadă în bălţi ca să se restrângă la starea lichidă,

Să lase forma care ocupă locul oamenilor deoparte.

Salvamarii încercau să ne scoată pe fereastră din casă,

Fără gânduri, deci cadavre,

Să ne aducă la ţărm- în afara camerei noastre.

Ei devin ruptura dintre uscat şi mare…

Am vrea să dibuim peretele, paralel uşii unde este icoana

Măcar cu unghia să atingem icoana,

Şi de la atingere să ne găsim liniştea pietruită în alţii.

Urli înghiţit de apă, urli în apă, ca măcar acolo unde plecăm fără voie, să fie lumină

Dacă aici de câteva minute s-a făcut scurtcircuit…