Simbolistica electricităţii

de Prof. Dr. Const. MIU

 

În lirica lui Bacovia, simbolistica electricităţii se află într-o relaţie de consubstanţiabilitate cu temele şi motivele de factură simbolistă.

La Bacovia, nu numai muzica, ci şi electricitatea/ lumina, fie că are ca sursă felinarele de pe stradă, fie vine de la becuri, se află în concordanţă atât cu atmosfera toposului, cât şi, sau mai ales, cu starea sufletească a poetului. Bunăoară, în Sonet (volumul Plumb – 1918), personificarea felinarelor anticipează, în prima strofă, lipsa de perspectivă şi dezolarea eroului liric: „E-o noapte udă, grea, te-neci afară. / Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare –/ Ard, afumate, triste felinare/ Ca-ntr-o crâşmă umedă, murdară.” (s. n., p. 10).   Personificarea apare şi în poezia Pălind (acelaşi volum), aici lumina pală a „tristelor becuri” fiind alter-ego-ul luminii sufletului eroului liric, augmentând postura sa de mare singuratic: „Sunt solitarul pustiilor pieţe/ Cu tristele becuri cu pală lumină –/ Când sună arama în noaptea deplină/ Sunt solitarul pustiilor pieţe.” (s. n., p. 13). Dacă în prima strofă, singurătatea eroului liric era pusă în evidenţă şi prin reluarea identică a primului vers, în finalul strofei, în cea de-a doua, cei doi „însoţitori” ai acestuia au rolul paradoxal de a accentua postura solitarului: „Tovarăş mi-i râsul hidos şi cu umbra/ Ce sperie câinii pribegi prin canale;/ Sub tristele becuri cu razele pale, / Tovarăş mi-i râsul hidos şi cu umbra.” (p. 13).  De observat că această ipostază a eroului liric este reliefată şi la nivel imagistic: sub lumina tristelor becuri, acesta pare un actor ce-şi declamă monologul, sub lumina difuză a reflectoarelor. simbolistica-electricitatii-in-lirica-lui-bacovia

 

Sinecdoca şi personificarea din versul al treilea al primei strofe din poezia Nocturnă (volumul Plumb) dezvăluie firea dubitativă, cu tendinţa spre negare a eu-lui poetic: „Stau… şi moina cade, apă, glod…/ Să nu mai ştiu nimic, ar fi un mod –/ Un bec agonizează, există, nu există –” (s. n., p. 27). După cum se poate sesiza, aplecarea spre negare conturează un nou modus vivendi al poetului.

Starea de dizarmonie, de tristeţe copleşitoare traversează şi volumul Scântei galbene (1926). Cel care, „În noaptea vastă şi senină” rătăceşte pe străzile pustii (în poezia Fanfară) are impresia că se află într-un oraş straniu. Senzaţia este dată de lumina artificială: „Plângeam şi rătăceam pe stradă/ În noaptea vastă şi senină;/ Şi-atât de goală era strada –/ (…) // Oraşul luminat electric/ Dădea fiori de nebunie / Era o noapte de septembrie,/ Atât de rece şi pustie!” (s. n., p. 52). Impresia de topos straniu se focalizează în ultimul vers, mai sus citat, cu ajutorul unui superlativ stilistic, la care contribuie şi punctuaţia, semnul exclamării evidenţiind situarea rătăcitorului la marginea nebuniei.

Într-un singur loc (poezia Estetic urban, volumul Stanţe burgheze – 1946), electricitatea este semn al modernităţii, cu rol decorativ, de unde şi titlul acestei creaţii: „Oraşul seara…/ Şantiere în repaus./ Şi firme scrise/ Din becuri înstelate./ Oraşul seara…/ Pe-o piaţă/ Cu sclipiri de fier/ Claxon armonic, a sunat.” (s. n., p. 113). Dacă în poezia Fanfara lumina artificială dădea impresia de straniu, în această creaţie, la care tocmai am făcut referire, electricitatea contribuie la estetizarea urbei, încât lumina şi sunetul (claxonul) se armonizează.

 

NOTĂ: Citatele sunt după ediţia: G. Bacovia, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s