estetica poeziei

de Prof. Dr. Const. MIU

Nimeni altul nu putea să definească poezia într-un mod cu totul inedit decât Eminescu, în Epigonii, aceasta fiind, pentru el: „Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”. Spre a înţelege acest joccu icoane şi cu glasuri tremurate, se cuvine ca mai întâi să ştim ce este cuvântul şi ce semnificaţii capătă el într-un context poetic.

ÎnArte poetice ale secolului XX, Nicolae Balotă scria: „La începutul poeziei este cuvântul şi poetul însuşi nu e decât verb întrupat”. (Nicolae Balotă, Arte poetice alesecolului XX, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 193)

Ca entitate, cuvântul implică existenţa a două laturi: o latură materială – ­sunetele, învelişul sonor, produs al organelor vorbirii şi o latură ideală ­noţiunea, care reflectă în mod generalizat realitatea înconjurătoare. Altfel spus, cuvântul are o formă şi un sens, un element formal şi unul semantic.

Principala formă a gândirii logice noţiunea nu reflectă toate laturile obiectelor, ci numai pe cele esenţiale, înlăturând însuşirile secundare. Noţiunile sunt un rezultat al preluării unor date obţinute pe calea cunoaşterii senzoriale. Aparent, s-ar putea crede că noţiunile sunt mai sărace decât cunoaşterea senzorială. În realitate însă, orice noţiune, chiar şi cea mai simplă, reflectă realitatea mai profund, mai just, în timp ce cunoaşterea senzorială dezvăluie numai latura exterioară a obiectelor.

La Ferdinand de Saussure (autorul unui Curs de lingvistică generală ­1922) cuvântul devine semn. El defineşte semnul drept o entitate psihică, având două laturi, în care fuzionează un concept şi o imagine acustică, propunând înlocuirea conceptului prin termenul semnificat (signifié), iar imaginea acustică prin semnificant (signifiant). Terminologia propusă de Saussure a fost preluată de către teoria literară, opera literară devenind semn, expresia ei concretă (forma) semnificant, iar conţinutul de idei semnificat.

În poezie, cuvântul nu mai este doar un semn, o abstracţiune rece, o generalizare a realităţii vieţii, ci însăşi viaţa. În viziunea poetului, cuvântul devine univers şi mit, devine putere creatoare, miracol, forţă prin care acesta participă la viaţa lumii, luând-o în stăpânire şi re-creând-o. Dezvoltându-se odată cu lumea, cuvântul condensează în sine imaginea marilor etape ale devenirii omului, ale istoriei civilizaţiei umane, de la civilizaţiile totemice, animiste şi religioase, până azi, când omul a devenit stăpânul macro şi micro-cosmosului. În concepţia lui Ion Biberi, cuvântul, limbajul exprimă întreaga personalitate a individului, la toate nivelurile sale de viaţă, dar nu este numai o elaborare individuală a unei faze anumite a evoluţiei culturii, ci şi o însumare a etapelor culturale primitive. În cursul evoluţiei istorice a popoarelor, zona gândirii logice s-a dezvoltat, dând limbajului o structură diferenţiată, dar aria magică, primitivă, stăruie încă, având la mulţi inşi putere de organizare a gândirii. (Cf. Ion Biberi, Poezia Mod de existenţă, EPL, Bucureşti, 1968, p. 266 – 267.). Ca atare, limbajul trebuie înţeles ca un compendium al etapelor mari ale istoriei culturale a omenirii. Având în vedere consideraţiile lui I. Biberi, vom înţelege mai bine actul poetic, poezia, care în esenţa ei este un fenomen de limbaj, desprins din limbajul unei comunităţi culturale, formate nu numai la lumina vieţii actuale, ci şi din izvoarele primare şi din formele culturale succesive de împlinire a vieţii culturale a întregii omeniri. Poezia uzitează, cu precădere, de valorile de sugestie magico-animiste ale cuvântului, care, încălzit la flacăra geniului poetului, devine putere creatoare, mijloc de sugerare a celor mai de adânc zone ale sufletului uman. Ca unitate a contrariilor, cuvântul închide în sine ­precum ghinda în stare latentă stejarul Universul sub latura sa abstractă şi concretă, reflectând, în acelaşi timp, generalul, dar şi particularul din fenomene, cuvântul fiind imagine, dar şi obiect; el imită, dar şi creează o nouă lume. Prin puterea sa, cuvântul ca imagine şi metaforă – „evocă, povesteşte întâmplări, aprinde lumini şi iradiază culori; cuprinde forme şi urmăreşte fluidităţi. Cuvântul este, în acelaşi timp, muzică şi semnificaţie: el animă simetriile arhitectonice, reliefurile şi culoarea, dându-le noi dimensiuni şi unind, prin poezie, în mănunchi, toate formele frumosului.” (Ion Biberi, op. cit. p. 266 – 267).

Iată cum surprinde Al. Vlahuţă într-o poezie puterea creatoare a cuvântului: „Ca-n basme-i a cuvântului putere:/ El lumi aievea-ţi face din părer­i,/ Şi chip etern din umbra care piere,/ Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri./ El poate morţii din mormânt să-i cheme; /Sub vraja lui atotputernic eşti,/ Străbaţi în orice loc şi-n orice vreme/ Şi mii de felurite vieţi trăieşti./ Aprinde-n inimi ură şi iubire,/ De moarte, de viaţă-i dătător,/ şi neamuri poate-mpinge la pieire,/ Cum poate adesea mântuirea lor.” (Al. Vlahuţă, Scrieri alese, vol. I, EPL, Bucureşti,1963, p.184.). După cum se poate lesne observa, pentru Vlahuţă puterea cuvântului de transfigurare a realităţii ţine de miraculos. Între realitate şi imaginarul poetic există o relaţie binară; cel care pune aceşti doi termeni în relaţie (aflaţi aparent într-un raport de incompatibilitate) este cuvântul. El re-creează realitatea, pornind în sens invers, de la imaginaţie, zămislind astfel o nouă realitate. E vorba de realitatea sufletului poetului, aşa cum acesta percepe realitatea exterioară, trecută prin filtrul sufletului său. Prin intermediul cuvântului, tot ceea ce este efemer (reprezentat în poezie prin „umbra care piere”) devine etern, nepieritor, încât timpul nu mai este cel cronologic şi obiectiv, ci unul subiectiv şi universal. Aflaţi sub zodia cuvântului, sub magia acestuia, atât poetul, cât şi cititorul sunt, fiecare în felul său, un Creator atotputernic. Din aceste considerente, cuvântul devine ambrozie divină. Cel care consumă o astfel de hrană se metamorfozează în orice timp şi orice spaţiu. Cuvântul îi facilitează omului crearea unui topos imaginar, care are un timp al său subiectiv. Forţa cuvântului poate fi deopotrivă distructivă, malefică şi, ca atare, „poate-mpinge neamurile la pieire”, poate semna sentinţa extincţiei unei culturi, a unei civilizaţii, după cum cuvântul poate avea şi funcţie creatoare, deci benefică, şi astfel el poate contribui nemijlocit la izbăvirea şi salvarea unei civilizaţii.

dacii de la Vatican

  

 

cap de dac

cap de dac

Putini sunt acei ce stiu ca in muzeele lumii exista un numar mare de statui, busturi si capete reprezentand daci. O prima inventariere a acestor opere de arta a fost facuta in 1946 si numara 26 de piese. O a doua numaratoare, facuta in 1980, a crescut numarul acestora la 40. In sfarsit, o teza de doctorat, dedicata recent acestui subiect, de catre un specialist in istoria artei, Leonard Velcescu, strange laolalta peste o suta de astfel de reprezentari de daci, iar numarul lor este cu siguranta mai mare. Cele mai multe dintre aceste lucrari sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar pana la trei metri, capetele si busturile sunt colosale. Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atat de multa atentie din partea artistilor plastici, iar Columna lui Traian, opera geniala, care a revolutionat arta romana, este un argument in plus in acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului in Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost facute la comanda imparatului invingator, special pentru a-i impodobi forul. Toate sunt insotite de eticheta „prizonier dac”. Sunt daci cu priviri semete, dar cu o atitudine linistita, fie tineri, fie mai batrani, fie nobili, fie daci de rand. In galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se afla un astfel de bust de nobil dac, ce depaseste trei metri, cu tot cu soclu, daltuit in marmura frigiana violacee cu vinisoare. Turistii de toate neamurile se opresc impresionati si se fotografiaza langa sculptura cu numarul de inventar 1697, fara sa stie al cui chip si suflet este inchis in marmura pretioasa.
Trei capete colosale de daci, deosebit de expresive, desi cu privirile sterse de trecerea timpului, se afla in acelasi muzeu, in sala Braccio Nuovo, galerie rareori accesibila publicului. Am gasit-o inchisa, dar la o simpla privire prin sticla dusmanoasa care ne despartea, am zarit chipurile inconfundabile ale dacilor, dominand intrarea in incapere. Cum nu puteam rata o intalnire atat de tulburatoare cu istoria, am obtinut permisiunea speciala de a vizita sala a doua zi, sub supravegherea unui jandarm. Am lasat repede in urma atatea minuni tentante ale artei adapostite la Braccio Nuovo, incepand cu mozaicurile pretioase, vechi de doua mii de ani, care imi furau ecoul pasilor, si pana la colosala statuie a fluviului Nil personificat, si am alergat, printre zei decadenti, amazoane ranite si imparati romani, spre intalnirea cu cei trei daci. Pe partea dreapta a salii, la numarul 9, se afla un comatus, dac de rand in floarea varstei, cu plete bogate, usor ondulate, si barba scurta. In comparatie cu el, capetele de romani din stanga si din dreapta sa sunt de doua ori mai mici.

 

 

http://www.trilulilu.ro/Slyder/003f463b2cbbb4 (o melodie super despre dacii liberi)

 
 bust (începutul sec. II d. Hr.) de nobil dac
conservat la Muzeul Vaticanului, considerat
de E. Panaitescu ca fiind însuşi Decebal

 

păcatul adamic

de G. L. TELEOACĂ

Faţă în faţă cu cei care au ajuns să facă apologia înlocuirii Bisericii lui Hristos prin multitudinea adunărilor [1] ducând la extrem ideea lui Voltaire conform căreia înmulţirea sectelor previne fie războiul religios, fie tirania în drumul omenirii către civilizaţie [2], noi vom arăta că Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească propovăduind iubirea aproapelui nu poate reprezenta tirania care să interzică accesul omului la civilizaţia cunoaşterii, deoarece …

                                             A  vorbi  şi  a  stăpâni  înseamnă  a  cunoaşte

Nu, şi iarăşi nu. Creştinismul bine înţeles nu interzice cunoaşterea şi nici nu aduce atingere cunoaşterii, ci din contra trimite la cunoaştere, din moment ce Sfânta Scriptură, cartea fundamentală a Bisericii, ne spune că Însuşi Dumnezeu l-a îndemnat pe Adam, strămoşul omenirii să dea nume făpturii (Facerea 2, 19). Dar îndemnându-l pe Adam să dea nume, Dumnezeu l-a îndemnat de fapt la cunoaştere pentru simplul motiv că entităţile făpturii, respectiv entităţile creaţiei, nu puteau fi denumite fără a fi corect definite prin cunoaşterea din ce în ce mai aprofundată şi mai cuprinzătoare. De la spic, la bob, de la bob la embrion, de la embrion la celulă, de la celulă la moleculă şi aşa mai departe, sau în perspectivă spaţială: de la pământ la lună şi la stele, de la stele la galaxii.

                  Într-un univers fără de margini, de la microcosmos la macrocosmos, nici cunoaşterea nu poate fi limitată din moment ce omului i-a fost dat să atribuie mereu noi nume, noilor entităţi identificate şi definite prin perfecţionarea continuă a instrumentelor şi a metodelor de investigare.

                  De fapt, Dumnezeu după ce l-a făcut pe om „bărbat şi femeie” l-a  binecuvântat şi i-a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28). Dar a spune: „supuneţi” şi „stăpâniţi” echivalează cu a spune cunoaşteţi, cunoaşteţi şi iar cunoaşteţi, căci nu poţi să supui şi să stăpâneşti fără a cuprinde cu pricepere şi cu responsabilitate de profesionist toată creaţia în rosturile ei. A stăpâni, adică a administra înseamnă  a  c u n o a ş t e. Iar aceasta este prima poruncă, dar şi prima binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o omului.

                  Chiar şi în grădina Edenului, Adam a fost pus ca să o lucreze şi să o păzească. Dar a lucra însemna a avea ştiinţa a ceea ce era de făcut, iar a păzi însemna a cunoaşte în mod obligatoriu obiectivul de păzit cu detaliile lui ca şi pe cei în contra cărora trebuia păzit Edenul. Toate poruncile date de Dumnezeu omului, prin Adam, se adresau şi se adresează libertăţii sale de acţiune şi implicit capacităţii sale de a distinge şi de a înţelege, aptitudini ce pot exista numai şi numai prin cunoaştere temeinică .

 

Teocentrism  sau  antropocentrismul  deviant?

                  Celebra interdicţie primită de Adam: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” nu s-a referit şi nu se referă la cunoaşterea tehnico-ştiinţifică a nemărginitei creaţii, ci la sistemul de criterii, imaginat ca un pom, pe baza cărora se stabileşte ce este bine şi ce este rău să creadă şi să facă omul în viaţă, fiindcă Dumnezeu în desăvârşita Sa înţelepciune a stabilit aceste criterii odată pentru totdeauna.

            Şarpele, unealta lui Satan, adică cel care iubindu-se doar pe sine însuşi nu putea decât să se târască fără a fi capabil de idealuri mai presus de jalnica-i persoană, ştia bine sensul interdicţiei. Acesta chiar spune: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Facerea 3,5). Deci nu despre cunoaştere este vorba, ci despre distincţia dintre bine şi rău, distincţie pe care o ştie face numai Dumnezeu, Cel Care Îşi iubeşte creaţia în întregul ei, până la sfârşitul veacurilor, şi nu sărmanul om, această efemeridă limitată şi egoistă pentru care lumea se termină odată cu el. Aşa după cum arăta la vremea sa Nae Ionescu, Dumnezeu a exprimat prin această interdicţie însăşi condiţia umană ca şi când ar fi spus: „Măi omule, tu trebuie să ştii că asta nu este natura ta. Dacă tu faci asta calci nu legea Mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiţia ta?” [3]


[1]  Adrien Ladrierre, Eduard Recordon, Philippe Tapernoux,  Biserica sau Adunarea, Dillenburg,  1993.

[2]  Voltaire, Opere alese, Bucureşti 1957, pg. 258.

[3]  Cunoaştere – iubire – dăruire – mântuire, Tratat de metafizică, curs inedit, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu, Editura Roza vânturilor, Bucureşti 1999, pg.168.

Continuă lectura

PETRE, FLUIERAŞI A PAGUBĂ !…

de Cristian NEAGU

Motto:

”grăbeşte-te, se aud

 bolovanii căzând

 din marile basculante

 ale timpului”…

Romulus Bucur

Orizontul cultural autohton, este ameninţat de asteroizi anonimi care, profitând de faptul că-i haos, cu geana aţintită asupra  generaţiilor crude  vor, –  printr-un   impact dezastruos – a însămânţa cultul resemnării, emiţând regulamentul lui, „nu avem ce face” şi al lui, „trebuie să…”, scopul fiind acela de a dilua spiritualitatea românească.

        Auzisem eu o Muză bârfitoare cum că un subtil curent masonic (ramură orientală) ne-a purtat grija manualelor şcolare alternative, a finanţat punerea în scenă (teatrul din Iaşi) a unei piese cu temă blasfemică, (regizoarea, căci femeie pare, nu va avea cinstea să-i pomenesc numele) iar în literatură, simbriaşii aceluiaşi curent maso, au decis că lirismul este desuet, conceptul filosofic inutil, noţiunea de patriotism, alergică, (pentru ei) aşa că mai bine promovăm, premiem, vulgul, nesimţirea, poema chiloţilor pe sârmă; (vezi revista Poezia nr.4 (42)/2007, pag.118.

        Răsfoind revista Dunărea de Jos, nr.75/mai 2008, m-am oprit asupra titlului „Poezia modernă sau sentimentul ca argument” de la pag. nr.8 . În contextul celor arătate mai sus, m-a frapat motto-ul ales de autor: „Dansează! Nu există altă cale…” Probabil, dar eu nu stau într-un genunchi, darămite în doi. Trec peste această notă iritantă şi încerc să surprind tonul literar al conţinutului, dar constat că am în faţă textul unui subamator, reprezentat de repetiţia disconfortantă a subiectului logic în dativ:  „trebuie să”.

        Ca şi cum ar avea pe umeri povara unei vieţi de septuagenar, autorul pare a ne prinde părinteşte de lobul urechii, şi precum un Mesia al fondului funciar poetic, ne predă sfătos, „Facerea”, adică dimensiunile spirituale de la care, porni-va construcţia creaţiei: „ Poezia modernă va trebui să se adreseze unui cititor modern, care nu mai are timp de pierdut. Omul nu mai vrea să îşi epuizeze timpul, cea mai preţioasă resursă, dacă nu obţine nimic în schimb”.  Are dreptate! Am citit nu de mult, volumul unui postmodernist intitulat „Insomnii” unde am aflat că puroiul este purulent, (Mişcări în afara unui tipar) şi probabil frustrarea l-a determinat să pună în poem „Piramida falusului” aşa că, nevrând să-mi epuizez timpul, am aruncat cartea! Dar să reluăm  ideea: apelând la o subtilitate rafinată, ne atrage atenţia: „Oamenii nu mai au timp pentru idealuri înalte…..Nu mai avem timp să ţinem cont de consecinţele gândurilor noastre. Iată de ce poezia, dacă vrea să se adapteze şi să supravieţuiască în inevitabila nouă realitate, trebuie să se adapteze acestor cerinţe”. Trecând peste repetiţia stânjenitoare, în regionalism moldovenesc asta ar însemna, „dă-i la vale”  adică, ce-ţi mai trebuie fior emoţional, profunzimea meditaţiei, mesaj afectiv ori reflectiv? Are totuşi o temere în numărul 76/iunie 2008 al aceleaşi reviste: „Poezia de astăzi pare să refuze noutatea, în loc să accepte schimbările de perspectivă apărute odată cu evoluţia, creatorii insistă să păstreze vechile mituri”. Sărmanul, nu poate înţelege faptul că nimeni nu a mai cuprins paleta cromatică bacoviană, integrată stărilor sufleteşti, după cum nimeni nu a mai putut fi numit „poet la porţile rugăciunii” precum Vasile Voiculescu,  esenţa poetului pribeag numit şi „modernul de expresie clasică” a celui care a fost Mihail Steriade nu a înregistrat surclasarea încă. Abstractul, gândirea analitică, coagularea şi reflecţia metaforei la Nichita te va face să îl schimbi cu un Flueraş Petre, care vine să ne propună  involuţia ca şi schimbare, constatând domnia-sa, neputinţa  acelor încăpăţânaţi (printre care şi subsemnatul) de a înţelege ca respectivele modele sunt depăşite? Vai cultură ci-n te face! Iată cum crede demi demiurgul secolului XXI că se poate crea poezia: „Poezia nu poate fiinţa în afara constrângerilor temporale…..” şi o altă idee: „Pentru a reuşi să-şi impresioneze cititorii, un poet trebuie să îi convingă că problemele pe care el le atacă sunt şi ale lor”. Iată o definiţie antologică de nivel intelectual clasa a VIII a. Va trebui să afle d-l Petre că poezia e un fenomen de multiple contingenţe umane, sociale, istorice, un fenomen activ de sinteză, determinat de însăşi dialectica permanentelor raporturi cu realitatea contemporană, nefiindu-i interzis tradiţionalistului să amintească izvorul, ţăranul, pajiştea, aşa cum SIMTE el, chiar dacă este pilot mercenar pe un F18.  Referitor la constrângerea temporală, dl Petre va trebui să-şi pună problema dacă universul civilizaţiei de astăzi, poate sau nu poate fi compatibil cu literatura; rămânem sensibili la peisagistică, implementând-o armonios trăirilor interioare, sau vom crea poeme ţevilor de eşapament nichelate, download-ului, tastaturii ori erecţiei falusului, cum făcu d-lui, fără a  ţine cont de rolul esenţial pe care îl are cultura, şi anume acela de a înnobila caracterele umane?

Continuă lectura

Iubiri paralele în „Nuntă în cer”

de Prof. Dr. Const. MIU

Nuntă în cer este un roman erotic, cu implicaţii filosofice, având ca temă nu atât „imposibilitatea comunicării în viaţa

cuplului, cât nepotrivirea de destin în planul existenţei comune.” (Eugen Simion).

În cartea sa Mircea Eliade, spirit al amplitudinii  (Editura Demiurg, 1995), referindu-se la cele două poveşti de dragoste, criticul Eugen Simion opina: „Faptul inedit sugerat în finalul naraţiunii este că amândoi bărbaţii iubiseră, în momente diferite, aceeaşi femeie.”

În roman, sunt unele coincidenţe  care ar putea să ne conducă spre o atare interpretare:

1. Fiecare partener – Andrei Mavrodin şi Radu Hasnaş – este obsedat din primul moment de mâna palidă a Ilenei, respectiv, a Lenei. Numai că una nu are inel (Ileana), cealaltă (Lena) are unul cu piatră albastră.

2. Atât Ileana, cât şi Lena îşi avertizează iubiţii cu aceleaşi cuvinte, într-un moment hotărâtor pentru evoluţia cuplului. „Gândeşte-te bine ce faci, gândeşte-te bine…” îi spune Ileana lui Andrei, când acesta declară că nu se mai poate ascunde, o doreşte ca femeie. Imediat ce Radu îi face cunoscut Lenei că ar vrea să fie soţia lui, aceasta îl somează: „Gândeşte-te bine ce faci.”

3. Cele două femei au un suflet impenetrabil, cu fluxuri şi refluxuri. Nu de puţine ori, Andrei se va plânge de tăcerile Ilenei, iar Radu va fi iritat de apatia Lenei.

Ambele mărturisesc partenerilor că le-a fost teamă de o asemenea iubire devoratoare, având parcă presentimentul eşecului.

Confesiunea Ilenei are la bază un paradox: „Dac-ai şti cât am fugit de tine, până te-am întâlnit.”(s.n.).

Lena dă acestei confesiuni (bazate pe acelaşi paradox) accente dramatice: „Am luptat destul [e vorba, desigur, de lupta dintre pasiune şi raţiune – n.n.] (…) m-am apărat, am fugit de tine…  Mi-era frică (…)            Mi-era teamă de tine, fugeam, şi totuşi nu voiam să te pierd.”(s.n.).

         4. Multă vreme, cei doi bărbaţi sunt intrigaţi că nu ştiu aproape nimic despre viaţa partenerelor dinainte de formarea cuplului. Şi una şi cealaltă declară tranşant: „…n-am nici un fel de trecut”. Doar Ileana îşi dezvăluie, la un moment dat, taina sufletului: „…vreau să-ţi spun că eu de-abia m-am vindecat de o mare, unică dragoste (…) mi-ar fi foarte greu să mai iubesc vreodată, dacă nu de-a dreptul imposibil.” Şi totuşi, ea se va angaja într-o iubire până la uitarea de sine.

E locul să spunem aici că dacă ar fi fost într-adevăr vorba de aceeaşi femeie, după experienţa avută (marea, unica dragoste), Ileana i-ar fi rămas fidelă. O femeie iubeşte cu adevărat sincer şi total o singură dată în viaţă. Total şi sincer îl va iubi şi Lena pe Radu…

Continuă lectura

Ruznaca

de Cynthia ALBULESCU

Pe bătrâna basarabeancă zisă Ruznaca o puteai întâlni zilnic la poarta bisericii, cu mâna întinsă: „Dă şi la babuşca ceva!”…Bogdaproste.

  Uneori era gata beată de la şapte dimineaţa, când plecam spre şcoală, dar tot îi dădeam banii mei de pachet. La întoarcere iar o găseam acolo, beată de tot, prăbuşită pe asfalt, cocârjată ca un semn de întrebare, ea însăşi un semn de întrebare retorică adresată întregului univers: De ce ?

   Am terminat şcoala generală, apoi liceul, am renunţat la codiţe şi mi-am vopsit părul, dar Ruznaca a rămas neschimbată, încremenită într-o vârstă fără vârstă.

   Nu prea se-nghesuiau mulţi să-i dea bani, ştiind că ea îi dă pe gât, ia uita-ţi-vă în ce hal de alcoolică a ajuns, miroase de te trăsneşte de la o poştă şi seara, când se strânge de pe drumuri, abia e în stare să-şi găsească gangul în care locuieşte! Afurisită baborniţă! Dar mie mi-e milă de ea. Se-mpleticeşte ţinându-se de garduri şi boscorodeşte de una singură, în limba ei, lălăie, râde, cade, se ridică. Dacă încerci s-o ajuţi îţi trage o înjurătură cu voce spartă şi-nfundată de ventriloc, te bagă în toţi răcorii. Şi-apoi ce uitătură are! Sticloasă, fixă, sfredelitoare, mai bine nu te uiţi în ochii ei, că te mai şi deoache, Doamne fereşte, ptiu-ptiu! Şi gravidele o ocolesc, nu cumva să le iasă un copil handicapat, iar oamenii din cartier nu contenesc să se minuneze de ravagiile pe care le face băutura. Uite unde te duce, ajungi din om neom, cum e carmolista asta alcoolistă, vai de capul ei!

   În noaptea aceea mă întorceam de la concert, mai bine zis rătăceam plutind pe străzi, cu braţele împovărate de trandafiri, măturând trotuarele cu poalele rochiei albe, sticlind de paiete. Avusesem un succes eclatant, dar nu ăsta era lucrul cel mai important, ci faptul că partenerul meu, cu care interpretasem concertul pentru două piane de Ceaikovski…partenerul care mă chinuise atâta timp cu tăcerile lui grăitoare, îşi luase în sfârşit inima în dinţi şi-mi spusese ceea ce ştiam, dar aşteptam să aud: că mă iubeşte.

   Şi cum pluteam noi îmbrăţişaţi, atât cât ne permiteau buchetele de flori, în dreptul bisericii era să picăm laţi, împiedicaţi în picioarele Ruznacii, care dormea tologită chiar în poartă, sforăind îngrozitor. Tot cerul era plin de fulgere ce anunţau o răpăială zdravană, aşa că ne-am hotărât s-o cărăm spre gangul unde îşi făcea veacul. Nu era departe, dar ni s-a părut o veşnicie, pentru că bătrâna nu se lăsa deloc târâtă, se împotrivea din răsputeri. Gangul ei parcă era decupat din „curtea gunoaielor”, iar şandramaua în care se adăpostea arăta jalnic. Prin geamurile sparte vântul intra ca la el acasă, uşa nu avea clanţă şi, cel mai groaznic, nu exista nici un pic de lumină, bine că prietenul meu avea brichetă, iar eu o minilanternă, cu breloc! Am împins uşa care bineînţeles că scârţâia ca în filmele horror şi ne-am aplecat, ca să putem avea loc în încăpere.

Continuă lectura