de Cristian NEAGU
Dau pânze de păianjen la o parte
Într-un sinistru spaţiu secundar
Şi beau vinul durerii, pe buclele de noapte
Prin lacrimi de văzduh şi cântec de amar.
Am cuibărit suspinul, sânului de Lună,
Încercând să zâmbesc oarecum, dezinvolt,
Crezând că pot lăsa totul în urmă;
Mă mint, mă lupt, şi totuşi… nu pot.
Îmi simt rana trupului mustind nefiresc,
Iar sângele incandescent picură neregulat,
Configurând chipul ei, în vitraliu celest;
Chiar şi zadarnic, o mai iubesc cu-adevărat…
Vai, mie!
