de Prof. Dr. Const. MIU
În discuţia cu pajul Cătălin, fata de împărat recunoaşte în mod indirect cǎ Luceafărul a pus stăpânire pe cugetul şi simţirea ei. Sǎ remarcǎm cǎ după ce pajul îi promite iniţierea în eros şi-i va arǎta splendorile paradisului terestru, fata ezitǎ sǎ-i dea un răspuns tranşant, folosind condiţionalul ipotetic: „…Încă de mic / Te cunoşteam pe tine, / Şi guraliv şi de nimic, / Te-ai potrivi cu mine…” (s.n.).Urmează cinci strofe în care Cătălina îl evocǎ pe cel care „Luceşte c-un amor nespus”, dezvăluindu-şi totodată frământarea sufleteascǎ – urmare a prezenţei prin absenţǎ a Luceafărului: „Dar un luceafăr răsărit / Din liniştea uitării / Dǎ un orizon nemărginit / Singurătăţii mǎrii; // Şi tainic genele le plec, / Căci mi le împle plânsul / Când ale apei Continuă lectura
METAMORFOZE 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.