O descoperire epocală la Medgidia

de Nataşa PETEU

(continuare din nr. 85)
Motivul şarpelui apare frecvent pe diferite tipuri de arme fiind considerat simbol tribal. Este animal cosmic prin excelenţă fiind alcătuit din materia primordială. Este prezent de la începutul lumii în opera creată. Pare a fi preexistent, ca un element fluent al Apelor primordiale. El încarnează o făptură „inferioară, obscură, incomprehensibilă şi misterioasă“ . Simbolismul mitic al şarpelui cosmic legat de Apele primordiale apare în mitologia mixhelenică din Pontul Euxin getic. În cetatea maritimă Tomis a fost descoperită statueta unui şarpe fantanstic cu plete încolăcit în spirală, numit de tomitani Glykon. Conceput în apele Mării Negre ca un geniu protector al corăbierilor şi pescarilor, Glykon reeditează un mit getic mai vechi, Mitul şarpelui Apelor primordiale, care a fost preluat din paleofolclorul local pontic şi adaptat nevoilor spirituale ale locuitorilor, pe jumătate geţi, ai cetăţilor maritime greceşti . Şarpele apare şi ca „signum de ordin totemic, moştenit de daci de la antecesori“ . Stindardul dac moşteneşte trăsături ale şarpelui celest în conştiinţa băştinaşilor. În arta geto-dacică şarpele magic a fost folosit cu scopuri apotropaice pe podoabele de paradă ale căpeteniilor tribale, aşa cum dovedeşte şi decoraţia de pe sabia-emblemă.
Cerbul, la daci simboliza soarele care se urca pe cer. Din cauza herbului lui înalt şi ramificat ca o coronă de arbore, cerbul a fost socotit că poartă pe cap arborele vieţii. Imaginea cerbului apare frecvent. Scriitorii greci antici, poeţii Pindar şi Pindar, istoricul Pherechidis, consemnează o legendă, toţi se referă la o cerboaică de aur care apără gurile Dunării. După această legendă, socotită geto-scitică, nimfa Taigeta, iubita lui Zeus, închinase zeiţei Ortaisa (asemenea Artemidei), în oraşul Istria de la gurile Dunării, o cerboaică cu coarnele de aur ca să apere Delta . Cerboaica cu coarne de aur avea calităţi excepţionale, fapt care determină pe regele Teseu al Atenei să pornească la vânătoare pe urmele ei, cu un mileniu î.Hr. Cerboaica aceasta din descrierile mitografilor antici era probabil reprezentarea totemică a regelui Deltei.
Legenda consemnează adevăruri inspirate de realitatea geografică a Deltei Dunării. Studiul hărţii pune în evidenţă graniţe configurate de ape, care creionează în mod natural chipul, văzut din profil, regelui Deltei care ţine pe cap o bogată coroană hidrografică ce se revarsă în mare în direcţia estică, asemenea unui herb purtat, ca în legendă, de cerboaica de aur.
Capra cu coarne lungi face parte din familia Bovidae si este cunoscută popular sub numele de capra de stancă sau ibex, iar ştiinţific Capra hircus ibex. În trecutul îndepărtat a populat înălţimile munţilor noştri, dar în prezent se mai găseşte doar in zona Transfăgărăşanului. Capra are rol important în mitologia tracă nord-dunăreană, de aceea simbolul său este întâlnit des în ornamentică. În mitologia popoarelor din sud-estul Europei, capra şi dubletul ei masculin ţapul au fost concepute ca personificări demonice ale prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice.
Paleozoologii au constatat, de asemeni, prezenţa leului/panteră pe teritoriul cuaternar al României : leul de peşteră ( pantera spelaea şi Felis leo spelaeus), alături de alte feline. Aceasta conduce la ipoteza transfigurării mitice a leului/panteră preistoric în literatura populară română. Însă, datorită faptului că leul a dispărut din fauna locală încă î. Hr., s-au elaborat ipoteze care a făcut discutabil acest animal mitic. S-a susţinut că nu poate fi vorba de leu/panteră, ci de un alt animal similar, mai vechi, din fauna locală, care a fost substituit târziu de imaginea leului; că leul ar fi putut fi sugerat ca animal mitic de zodiac şi cărţile populare de sorginte europeană şi occidentală; că leul este o făptură fantastică de basm mitizat, zooantropomorfă sau antropozoomorfă, mai mult caracterologic mitic decât fiziologic teratologic .
Asemenea simboluri sunt obişnuite şi pe armele de tip akinakes ale aristocraţiei militare iraniene. Multă vreme şcoala tradiţională, bazată pe autoritatea unor savanţi, ca P. Reinecke, M. Rostovtzeff , V. Pârvan şi alţii, a susţinut originea scitică a pieselor de artă lucrate în stil animalier descoperite în mediul neamurilor nord tracice. Pe obiectele de factură scitică fabricate în cetăţile greceşti sunt reprezentate scene de vânătoare, animale sălbatice sau fantastice, un motiv des întâlnit fiind cerbul culcat sau capra cu coarne lungi, de Caucaz. Problema artei scitice, care a preocupat pe cercetători, se pune astăzi pe un plan secund. Este greu să se precizeze elementul original scit, deoarece contribuţia artiştilor greci a fost considerabilă. Gustul artistic al sciţilor pare de asemenea să fi fost în mare măsură influenţat de arta iraniană. Presupusa pătrundere violentă şi dominaţie a sciţilor în spaţiul carpato-balcanic, pănă departe în Europa Centrală, susţinută de şcoala tradiţională, se întemeia pe identificarea ca scitice a unor vestigii de cultura materială şi spirituală, de nume de râuri sau de persoane. Recent, s-a făcut distincţia între ceea ce este iranian scitic si ceea ce este produs material grecesc ori traco-getic. Astfel, o serie întreaga de obiecte de podoabă, cum ar fi vestitele tezaure de argint traco-getice au fost reevaluate, astfel că nu mai pot forma un argument pentru prezenţa scitică. De remarcat că nici un izvor antic nu vorbeşte explicit de prezenţa lor în spaţiul carpato-dunărean. În sensul cel mai larg al cuvântului, poate fi luată în discuţie ca făcând parte din Scythia doar regiunea de stepă a Bărăganului. Dar Bărăganul se caracterizează printr-o lipsă aproape totală de vestigii arheologice din sec. VI-V î. Hr. Pare a fi o stepă nelocuită, un „pustiu” în cuvintele lui Herodot (Istorii, V, 9). Era mai degrabă o zonă în care sciţii puteau face usor raiduri, împiedicând desfăşurarea unei vieţi sedentare, normale. Nu exista dovezi până la aceasta dată care sa pledeze pentru o locuire efectivă în această regiune a sciţilor. Prezenţa lor în Transilvania centrală se baza pe identificarea de către unii cercetători a agatârşilor cu sciţii, ipoteză neîmpartăşită de alţii, care considera pe agatârşi iranieni sau traci, dar nu sciţi.
Sabia-emblemă de la Medgidia a oferit lumii ştiinţifice prilejul revizuirii vechii concepţii scitice privind arta animalieră tracică. Executată de meşteri artizani în ateliere indigene , aplica de bronz de tip akinakes descoperită la Medgidia, pune în evidenţă atât prin conţinut cât şi prin elementele de stil, o artă traco-geto-dacică originală şi independentă de cea grecească, scitică şi celtică.
O asemenea formă de armă orientală putea fi preluată de către localnici direct de la perşi , întrucât se ştie aceştia au stăpânit câtva timp la est de Balcani, iar regele Darius I a trecut Istrul în 514 î. Hr.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s