de Cristian Neagu
A fost să fim acelaşi val izbit de stânci,
Atingându-ne reciproc pentru o clipă,
Ca apoi, să datorăm totul acelui impact;
La pieptul meu ai stat să plângi
În situaţia de naufragiu, fericită
Că suntem doi, şi unul pentru celălalt.
A fost să fim două răni,
Contopite-n durere, sângerând
Ne-a închegat vindecarea.
Tot urmărind pescăruşii zburând,
Te-am lăsat să dormi,
Ameninţând – cu degetul pe buze – marea.
Dar ce vom fi în relativul „mâine”
La preluarea chipurilor din oglinzi ridate?
Castelul nostru de nisip, vagi ruine
În calea altor naufragiaţi, călcate;
Va fi să fim… prin moarte.
