de Prof. Dr. Const. MIU
Centenarul Mihail Sebastian prea puţin marcat în presa noastră literară în 2007 a dat totuşi ocazia revistei România literară spre a publica materiale omagiale. Unul dintre acestea a apărut în numărul 37/ 2007, având titlul Mihail Sebastian – Contemporanul nostru – Ipostaze şi observări, pro. Acesta formulează trei întrebări şi un îndemn, la care au răspuns Constantin Ciopraga, Dorina Grăsoiu, Ion Pop şi Cornel Ungureanu. Iată întrebările şi îndemnul formulate:
1. Dacă Mihail Sebastian nu s-ar fi stins din viaţă aşa de tânăr (la 27 de ani – n. n.), în 1945, care credeţi că ar fi fost traiectoria vieţii şi operei sale?
2. Ce s-ar fi întâmplat, oare, cu faimosul său Jurnal 1935-1944?
3. La ce nivel consideraţi că se situează Sebastian pe scara de valori a literaturii române?
4. Răspundeţi, vă rog, la o întrebare nepusă aici, în legătură cu Sebastian.
Înainte de a ne opri la răspunsurile celor patru critici literari la a doua întrebare (care ne interesează pentru demersul nostru analitic despre Jurnalul lui Sebastian), să observăm că primele două întrebări, formulate sub genericul Ce-ar fi fost dacă…? sunt nu numai puerile, ci şi superflue, relevând sindromul scenaritei, specific celor care vor cu orice chip să atragă atenţia, că doar tot era vorba de a marca într-un fel sau altul centenarul unui scriitor – aproape uitat –, din perioada interbelică. Are dreptate Ion Pop, opinând că „Supoziţii se pot face oricâte, însă niciuna nu poate fi, cred, satisfăcătoare…”
Primii doi critici nu răspund la întrebarea a doua. Astfel, Constantin Ciopraga, după ce vorbeşte despre „inapetenţa pentru jurnal” şi frecventele întreruperi în redactarea lui, conchide: „Ca atare, ipoteticul jurnal de după 1945 ar fi putut avea altă vibraţie, nu neapărat jelitoare.” Una s-a întrebat şi alta s-a răspuns! Era vorba de „faimosul Jurnal 1035-1944”! Dorina Grăsoiu se referă la evenimentul editorial: „Jurnalul (tipărit în 1996, la Editura Humanitas) (…) nu ar fi apărut în timpul vieţii autorului, fiind scris pentru sine şi nu pentru posteritate. De fapt, a fost una dintre clauzele pe care Beno (fratele său cel mic) le-a cunoscut şi le-a respectat, de a nu da publicităţii un act de o asemenea intimitate. Au făcut-o urmaşii săi.” Dorina Grăsoiu nu are dreptate. Cunoscând firea schimbătoare a lui Sebastian (ca a oricărui scriitor), credem că mai aproape de adevăr sunt răspunsurile lui Ion Pop şi Cornel Ungureanu. Primul dovedeşte că ştie conţinutul jurnalului şi formulează următoarea ipoteză: „…ar fi pus în siguranţă jurnalul, trimiţându-l la rudele sau prietenii din străinătate sau ar fi distrus unele pasaje <<compromiţătoare>> pentru sine şi alţii, poate chiar publicând altele, cum mai procedase cu vreun deceniu în urmă, preocupat, cum era, de expresia de sine, cât mai autentică.” Al doilea, aduce ca argument, în sprijinul ipotezei sale, un amănunt ce ţine de-acum de istoria literară: „Dacă ar fi ieşit în 1955 din închisoare, l-ar fi rescris, pagină cu pagină. Putem să comparăm paginile confesive ale lui Sebastian (în Revista Fundaţiilor Regale există pagini de jurnal) şi putem descoperi posibile stilizări.”
*
Datorită faptului că Jurnalul lui Mihail Sebastian conţine „material” eterogen, am considerat oportună opinia lui Leon Volovici (autorul prefeţei ediţiei publicate la Editura Humanitas: Mihail Sebastian, Jurnal [1935-1944], text îngrijit de Gabriela Omăt; prefaţă şi note de Leon Volovici), care opinează că „Există câteva niveluri ale jurnalului lui Sebastian, deseori atât de distincte (…) E mai întâi un jurnal intim, al stărilor interioare, al experienţelor sentimentale, al relaţiilor de familie (…), transcrierea unor vise (…) Este apoi un jurnal de creaţie (…) notaţiile privind treapta de elaborare a textului literar (…) Jurnalul intelectual şi politic ocupă cel mai mare spaţiu, incluzând aici şi notaţiile privitoare la mediile literare şi intelectuale frecventate de Sebastian (…) şi a celor din lumea teatrală bucureşteană…” (s. n., p. 6, 7, 8, în ediţia citată).
Lisez la suite de cette entrée »
